Cum au marcat şase luni în campionatul mexican cariera de antrenor a lui Pep Guardiola

Oraşul Culiacán din nord-vestul Mexicului, cunoscut ca bastionul vestitului cartel Sinaloa condus de miliardarul lord al drogurilor Joaquín “El Chapo” Guzmán, era locul improbabil pentru Pep Guardiola să pornească procesul care l-a transformat într-unul dintre cei mai apreciaţi antrenori din lume.

Baseballul şi nu fotbalul a fost de mult timp sportul cel mai popular în această zonă, iar tânăra echipă locală fondată de Dorados de Sinaloa era implicată în lupta pentru evitarea retrogradării când Guardiola, care împlinise 35 de ani în acea lună, a ajuns aici în ianuarie 2006.

Era o destinaţie atipică pentru un fotbalist veteran aflat în căutarea ultimelor salarii ca jucător, însă pentru Guardiola, câştigător a numeroase trofee cu Barcelona, medaliat olimpic cu aur, câştigător al Cupei Campionilor Europeni şi cu conturile îngrăşate după ce jucase în Qatar Stars League, transferul în Mexic nu viza nici banii şi nici alt trofeu de trecut în palmares. Motivul transferului se numea Juan Manuel Lillo, prietenul său, tehnicianul care preluase echipa Dorados în vara anterioară şi alături de care Pep a început să pregătească ceea ce avea să devina una din cele mai spectaculoase cariere de antrenor din istoria fotbalului modern.

„Eram în doilea nostru sezon în prima ligă şi îl aduseserăm pe Juan Manuel Lillo ca antrenor”, îşi aminteşte fondatorul şi fostul preşedinte al clubului Dorados, Juan Antonio García. „Când a venit mi-a spus că ar exista o posibilitate să îl aducă pe Pep, care tocmai îşi terminase contractul în Qatar. Pep făcuse deja primii paşi ca antrenor, iar motivul pentru care a acceptat să vină în Mexic a fost pentru a fi aproape de Juan Manuel”.

Cei doi se întâlniseră în 1998, pe când Guardiola juca pentru Barcelona, după o victorie cu 4-2 în faţa echipei conduse de Lillo, Real Oviedo. „La finalul meciului a bătut la uşa vestiarului nostru şi mi-a zis îmi plac echipele dumnevoastră, am auzit numai lucruri bune despre dumneavoastră, putem fi prieteni?„, povesteşte Lillo. „Cum naiba să refuz prietenia unui jucător ca Guardiola, pe care îl admiram atât de mult?”.

Cei doi au rămas de atunci în contact, iar când Lillo a preluat echipa Dorados a avut o misiune uşoară în a-l convinge pe Pep să i se alăture. Protector al defensivei în sistemul 3-4-3 preferat de Lillo, Guardiola a marcat un singur gol şi a fost victima accidentărilor care i-au permis să joace doar 10 meciuri în campionat. „Avea deja mentalitate de antrenor”, punctează Lillo, amintindu-şi plimbările lungi şi discuţiile de ore întregi de la finalul meciurilor în care vorbeau despre importanţa posesiei mingii şi diferite moduri de a citi un joc.

Viaţa la Dorados nu ar fi putut fi pentru Guardiola mai diferită decât ce trăise el la Barcelona. Echipa se antrena într-un aquaparc, cu un chioşc cu acoperiş din foi de palmier pe post de vestiar. Jucătorii nici măcar nu puteau să se răcorească după o sesiune de pregătire, fiindcă nu existau duşuri şi apa în parc era oricum oprită în extra-sezon.

Guardiola era „de departe la cel mai mic salariu din întreaga sa carieră”, îşi aminteşte García, dar Dorados era în pragul falimentului şi la un moment dat a trebuit chiar să întrerupă complet plata salariilor. „Acest lucru nu se întâmplase niciodată în cariera lui Pep. Nici el şi nici ceilalţi nu primeau vreun ban, iar jucătorii protestau refuzând să poarte la antrenament echipamentul oficial al clubului. Pep a fost solidar cu colegii săi în acest tip de revoltă”.

García admite însă că Guardiola era „profesionistul desăvârşit care a unit în jurul său întregul vestiar. Încă de atunci viziunea sa de lider era evidentă. Era căpitanul şi antrenorul din teren, întotdeauna preocupat de organizarea echipei. Era total concentrat şi pregătit pentru următorul pas din cariera sa, acela de antrenor”.

Guardiola era deja bine şcolit în posesia balonului de către Johan Cruyff, dar secundul celor de la Dorados, Raúl Caneda, crede că el şi Lillo l-au ajutat pe catalan să îşi rafineze înţelegerea poziţionării colective, a apărării încă de sus şi a faptului că atacul şi apărarea nu sunt entităţi diferite.

„Am încercat să fim o echipă bine organizată şi disciplinată care să păstreze posesia mingii”, povesteşte Caneda. „Nu lăsam prea multe lucruri la voia întâmplării, ci voiam ca toţi să cânte după aceeaşi partitură. Aveam un stil de joc bine definit şi eram competitivi chiar dacă eram o echipă modestă”.

Guardiola studia întotdeauna atent următorul adversar şi, dacă nu putea fi în teren din cauza unei accidentări, stătea pe bancă alături de Lillo şi îl ajuta să transmită instrucţiunile. „Mulţi jucători de azi ajung antrenori datorită numelui, dar pentru Pep nu era suficient. Era foarte inteligent, modest şi întotdeauna dornic să înveţe lucruri noi, deci nu e de mirare că în scurt timp a devenit un tehnician complet, cu o înţelegere atât de bună a jocului”, spune Caneda.

La zece ani de la cele şase luni petrecute în Culiacán, localnicii încă îşi amintesc cu plăcere de Guardiola. „La fiecare două săptămâni îmi dădea plicuri cu bani să le împart angajaţilor cu cele mai mici salarii din cadrul clubului”, povesteşte Eliseo Martínez, fostul său ghid şi şofer. „Mie îmi dădea câte 3.000 de pesos de două ori pe lună. Erau o grămadă de bani pe vremea aceea, aproape jumătate de salariu”.

Mulţi îl cunosc pe Guardiola ca un tip retras, dar Martínez îşi aminteşte cum acesta încerca să guste viaţa locală. Puţin recunoscut de locuitori, Pep petrecea mult timp în restaurantele sau cafenelele sale favorite. Fotografia sa încă atârnă mândră în La Cocinita del Medio, un micuţ şi nepretenţios local unde se oprea adesea să mănânce creveţi, ardei umpluţi şi enchiladas.

„Era întotdeauna atent şi generos”, spune proprietarul, José Luis Bracamontes. De multe ori venea cu colegii de echipă, dar niciodată nu lăsa pe altcineva să plătească. Ba, de multe ori, după ce terminau de mâncat, el era cel care ducea farfuriile murdare în bucătărie”.

Deşi Guardiola nu avea stomac pentru cele mai picante specialităţi ale bucătăriei mexicane, Bracamontes crede că fostul jucător s-a adaptat bine în orăşelul tulburat pe care americanii îşi instruiau cetăţenii să îl evite. Casă a cartelului Sinaloa, Culiacán fusese mult timp sinonim cu cultura stupefiantelor. Abominabilul El Chapo avea cel puţin şapte case aici, toate legate printr-o reţea de tuneluri secrete care dădeau în reţeaua de canalizare a oraşului. Guardiola a ajuns aici tocmai când Culiacán era pe punctul să intre în cea mai tumultuoasă perioadă a istoriei sale. La finalul acelui an, guvernul mexican avea să folosească armata pentru a declara război deschis traficanţilor de droguri, o luptă care avea să facă 200.000 de victime în următoarea decadă.

Manchester City

• Jucători
• Meciuri

Guardiola locuia la început singur la hotel (familia avea să i se alăture mai târziu), dar nu a cerut niciodată măsuri de securitate. „Erau vremuri grele”, povesteşte Bracamontes. „Era deja un an violent pentru Culiacán, iar focurile de armă în plină stradă erau lucruri obişnuite, dar Guardiola nici nu a vorbit vreodată despre acest lucru şi nici nu a lăsat impresia că l-ar fi îngrijorat”.

Unul dintre cei mai buni prieteni pe care şi i-a făcut Pep în Mexic este Rodolfo Jiménez, proprietarul localului Café Miró, unde cei doi citeau cărţi şi se delectau ascultând cântecere muzicianului catalan Lluís Llach. Când şi-a luat un an sabatic după încheierea contractului cu FC Barcelona, în 2013, Pep avea să îl invite pe Jiménez cu familia în apartamentul său din New York.

„Venea adesea în localul meu şi stătea cu o carte în faţa la o bere sau la un pahar de vin”, îşi aminteşte Jiménez. În acel moment nu îşi imagina cât de departe va ajunge ca antrenor. Visul său era să se întoarcă la academia Barcelonei şi să pregătească acolo grupe de copii”.

Dorados a terminat acel sezon pe locul 8, cea mai bună clasare din scurta sa istorie. În mod normal ar fi trebuit să progreseze în faza eliminatorie a campionatului mexican, dar în loc de asta a fost retrogradată ca urmare a unui sistem dubios, sub motivul că avea cele mai puţine puncte obţinute în ultimii trei ani. A fost un final trist de carieră pentru Guardiola. „A suferit mult din cauza retrogradării. Au fost zile dificile, dar el s-a ridicat din infern şi a ajuns în paradis, câştigând după numai trei ani Liga Campionilor”.

La sfârşitul lui 2011, cu trei titluri de campion al Spaniei, două trofee Champions League şi cu imaginea de a fi unul dintre cei mai buni antrenori din lume, Guardiola a rememorat perioada petrecută în Mexic şi l-a descris pe Lillo ca fiind „o figură esenţială” în propria sa dezvoltare. „Îi port o mare stimă şi recunoştinţă, fiindcă a fost generos şi mi-a împărtăşit toate cunoştinţele sale”.

Din păcate pentru Lillo, natura competitivă a fostului său ucenic s-a dovedit mai puternică decât spiritul caritabil pe gazon. Cei doi s-au reîntâlnit în Spania în noiembrie 2010, când Barcelona lui Pep a umilit Almeria cu scorul de 8-0. Lillo a fost demis câteva ore mai târziu, dar nu i-a purtat pică protejatului său, spunând că ajutorul oferit lui Pep pe cariera de antrenor „este o experienţă care mă umple de bucurie”. „Pep este ca un copil pentru mine”, a mai spus tehnicianul.