Romelu Lukaku – “Am ceva de spus!”. Povestea unui campion

 
David Petre
4 iulie 2018

Povestea lui Romelu Lukaku, spusă de el însuși. O poveste despre ambiția de a reuși, de a transforma sărăcia cruntă a copilăriei în Antwerp în gloria participării la Campionatul Mondial de Fotbal și în Champions League.



Într-un material publicat pe site-ul The Players’ Tribune, atacantul belgian Romelu Lukaku își spune povestea. O poveste despre ambiția de a reuși, de a transforma sărăcia cruntă a copilăriei în Antwerp îm gloria participării la Campionatul Mondial de Fotbal și în Champions League.

Îmi amintesc cu exactitate momentul în care am aflat că suntem faliți. O văd și acum pe mama lângă frigider și expresia de pe fața ei. Aveam șase ani și veneam acasă la prânz în pauza de la școală. Mama avea același meniu în fiecare zi: pâine și lapte. Când ești copil nu ții cont de asta, dar acum îmi dau seama că atât ne permiteam. În ziua aceea am venit acasă, am intrat în bucătărie și am văzut-o pe mama lângă frigider, ca de fiecare dată. Dar acum amesteca ceva. Tremura toată. N-am înțeles ce face. Mi-a adus castronul și zâmbea ca și cum totul era în regulă. Dar mi-am dat seama imediat că nu era. Amestecase laptele cu apă. Nu aveam bani pentru toată săptămâna. Eram faliți. Nu doar săraci. Faliți.

Tata fusese fotbalist profesionist, dar era la finalul carierei și nu mai erau deloc bani. Primul lucru care a dispărut a fost abonamentul la cablu. Adio, fotbal. Adio Match of the Day. Mai târziu a fost curentul, două-trei săptămâni fără curent. Apoi apa caldă. Mama încălzea o cratiță pe aragaz și eu îmi turnam apă caldă pe cap cu cana. Și erau și acele zile în care mama trebuia să “împrumute” pâine de la brutăria din josul străzii. Brutarul ne știa pe mine și pe fratele meu și îi dădea mamei lunea o pâine pe datorie, cu plata vineri.

Știam că avem probleme. Dar când am văzut că amesteca laptele cu apă mi-am dat seama că totul s-a terminat. Asta era viața noastră.

N-am spus nimic. N-am vrut s-o supăr. Mi-am mâncat prânzul, dar jur în fața lui Dumnezeu că am făcut o promisiune în acea zi. A fost ca și cum cineva a pocnit din degete și m-a trezit. Știam exact ce trebuie să fac și ce aveam să fac. Nu puteam să o văd pe mama așa. Nu, nu puteam.

Oamenii de fotbal vorbesc adesea despre forța mentală. Ei bine, eu sunt cel mai puternic om pe care-l veți întâlni vreodată. Fiindcă îmi amintesc momentele în care stăteam pe întuneric cu fratele meu spunându-ne rugăciunile și gândind, crezând, știind… că voi reuși.

Am ținut promisiunea pentru mine o vreme. Dar au urmat zile în care când veneam acasă o găseam pe mama plângând. Așa că într-o zi i-am spus: “Mamă, totul se va schimba. O să vezi. O să joc la Anderlecht și se va întâmpla curând. O să fie bine. Nu-ți face griji”.

Aveam șase ani. L-am întrebat pe tata: “Când poți începe să joci fotbal profesionist?”. “La 16 ani”, mi-a spus. “OK, la 16 atunci atunci”, mi-am zis. Asta aveam să fac. Punct.

Să fie clar: fiecare meci pe care l-am jucat a fost o finală. Când jucam în parc, era o finală. Când jucam în pauzele de la școală, era o finală. Nu glumesc. Încercam să rup învelișul mingii de câte ori șutam. Full power. Nu R1, nu șut de finețe. Nu aveam noul FIFA, nu aveam Playstation. Nu glumeam, încercam să omor mingea.

Când am început să cresc în înălțime, unii dintre profesori și părinții celorlalți copii au început să mă șicaneze. N-am să uit prima oară când i-am auzit pe adulți întrebându-mă “hei, câți ani ai? în ce an te-ai născut?”. Pe bune?

Când aveam 11 ani jucam la echipa de cadeți a clubului Lierse și unul din părinți a încercat, la propriu, să mă împiedice să intru pe teren. Întreba “Câți ani are copilul ăsta? De unde e? Unde-i e legitimația?”.

Cum adică de unde sunt? M-am născut în Antwerp. Sunt belgian!

Tatăl meu nu era acolo fiindcă nu aveam mașină și nu putea merge cu mine la meciurile din deplasare. Eram singur și a trebuit să-mi port singur de grijă. M-am dus și mi-am luat legitimația din geantă, le-am dat-o părinților și ei o treceau de la unul la altul cercetând-o cu neîncredere. Îmi amintesc cum am simțit că sângele mi se urcă în cap. “OK, o să-l mănânc pe fiul tău cu fulgi cu tot. Aveam oricum de gând să-l mănânc, dar acum o să-l distrug. O să-l iei acasă plângând”.

Voiam să devin cel mai bun fotbalist din istoria Belgiei. Ăsta era obiectivul. Nu bun, nu mare, cel mai mare! Am jucat cu atâta furie din cauza a tot ceea ce se întâmpla, din cauza șobolanilor care se plimbau prin apartament, din cauză că nu puteam urmări Champions League, din cauza modului în care ceilalți părinți mă priveau. Eram în misiune!

La 12 ani, am marcat 76 de goluri în 34 de meciuri. Le-am marcat pe toate cu adidașii tatei. Când am ajuns la aceeași mărime, am început să ni-i împrumutăm.

Într-o zi m-a sunat bunicul, tatăl mamei. Era un om imporant pentru mine, singura mea conexiune cu Congo, de unde ambii mei părinți sunt. Eram cu el în telefon și îi povesteam că îmi merge bine, că am marcat 76 de goluri și am câștigat campionatul, iar cluburile mari mă observaseră. Voia mereu să audă de fotbal, dar de data asta era ciudat. Mi-a zis “Bravo, Rom, e bine, dar poți să-mi faci o favoare?”. “Sigur”, am răspuns. “Poți să ai grijă de fata mea te rog?”. Îmi amintesc să eram confuz. Am zis “Mama? Suntem bine, suntem ok”. A zis “Nu, promite-mi! Îmi promiți? Ai grijă de ea. Ai grijă de ea pentru mine, ok?”. Am zis “Da, bunicule, îți promit”.

Cinci zile mai târziu a murit. Și atunci am înțeles.

Îmi amintesc cu tristețe asta, fiindcă îmi doresc să fi trăit încă patru ani și să mă fi văzut jucând la Anderlecht. Să vadă că mi-am ținut promisiunea. Să vadă că totul e bine.

Îi promisesem mamei că o să reușesc la 16 ani. Am întârziat 11 zile.

24 mai 2009. Finala playoff-ului, Anderlecht – Standard Liege.

A fost cea mai nebună zi din viața mea. Dar să facem o scurtă paranteză. La începutul sezonului abia dacă jucam la echipa U-19 a lui Anderlecht. Antrenorul mă ținea numai pe bancă. Zic “cum naiba o să semnez un contract profesionist în ziua în care voi împlini 16 ani dacă nici măcar la U-19 nu joc?”. Așa că am făcut un pariu cu antrenorul. I-am zis “Îți garantez un lucru. Dacă mă joci, voi marca 25 de goluri până în decembrie”. A râs. Literalmente a râs de mine. Am zis “hai să pariem atunci”. A zis “bine, dar dacă nu dai 25 de goluri până pe 25 decembrie pe bancă rămâi”. Am zis “bine, dar dacă eu câștig pariul tu o să cureți minivanurile care duc jucătorii acasă după antrenament”. “OK”, a zis. “Și încă ceva. Ne faci clătite în fiecare zi”. A zis “OK, bine”. A fost cel mai idiot pariu pe care l-am făcut vreodată.

Am marcat 25 de goluri până în noiembrie. Până la Crăciun mâncam clătite. Să fie asta o lecție, nu te joci cu un copil căruia îi este foame!

Am semnat contractul cu Anderlecht de ziua mea, pe 13 mai. M-am dus direct și mi-am cumpărat noul FIFA și abonament la cablu. Era deja finalul sezonului, eram acasă liniștit, dar campionatul belgian a fost nebun în acel an fiindcă Anderlecht și Standard Liege au terminat la egalitate de puncte. Era un baraj în dublă manșă pentru a decide titlul.

Manșa tur am văzut-o acasă, la tv, ca orice suporter. Cu o zi înaintea returului am primit un telefon de la antrenorul echipei a doua. “Salut, Rom, ce faci?”. “Mă pregătesc să mă duc în parc să joc fotbal”. “Nu, nu, nu, trebuie să-ți faci bagajul. Acum!”. “Poftim? Ce-am făcut?”. “Nu, nu, nu. Trebuie să mergi la stadion. Acum! Prima echipă te vrea acum!”. “Mmm? Poftim? Pe mine?”. “Da. Hai. Acum!”. Într-o secundă eram în dormitorul tatei și am strigat le el: “Hei, repede, trebuie să plecăm!”. “Unde să plecăm?”, m-a întrebat mirat. “LA ANDERLECHT!”

Îmi amintesc cum am ajuns la stadion. Literalmente am alergat până în vestiar, iar responsabilul de echipamente m-a întrebat “ok, puștiule, ce număr vrei?”. “Dă-mi numărul 10!”, am zis.

Ha ha, nu știu, cred că eram prea tânăr ca să gândesc. S-a uitat la mine și mi-a zis “juniorii au numere de la 30 în sus”. Zic “bine, trei plus șase fac nouă și ăsta e un număr mișto, așa că dă-mi 36”. În noaptea aceea, la hotel, seniorii m-au pus să cânt ceva pentru ei la cină. Nu mai știu ce am cântat, eram complet amețit.

A doua zi dimineața, prietenul meu s-a dus la mine acasă să mă ia la o miuță. “E plecat să joace”, i-a zis mama. “Să joace ce?”, a întrebat el. “FINALA”.

Ne-am dus cu autobuzul la stadion și fiecare jucător purta un trening frumos. În afară de mine. M-am dat jos din autobuz într-un trening ponosit și toate camerele erau direct în fața mea. Drumul până în vestiar era de vreo 300 de metri. Poate trei minute. De cum am pus piciorul în vestiar, telefonul a început să bâzâie. Toată lumea mă văzuse la televizor. Am primit 25 de mesaje în 3 minute. Prietenii mei o luaseră razna. “Frate, de ce ești la meci? Rom, ce se întâmplă? De ce ești la tv?”

I-am răspuns doar prietenului meu. “Nu știu dacă o să joc. Nu știu ce o să se întâmple. Dar uită-te la tv”. Am jucat din minutul 63. Am intrat pe teren în echipa lui Anderlecht la 16 ani și 11 zile. Am pierdut finala în acea zi, dar eu eram în al nouălea cer. Îmi ținusem promisiunea făcută mamei și bunicului. Știam că de acum totul va fi bine.

Sezonul următor încă eram în ultimul an de liceu dar jucam în Europa League în același timp. Trebuia să mă duc la școală cu ditamai geanta, fiindcă după ore aveam an avion de prins. Am câștigat campionatul la pas, iar eu am terminat al doilea în topul “Jucătorul african al anului”. Era… nebunie.

Mă așteptam ca toate astea să se întâmple, deși poate nu așa repede. Dintr-o dată eram în lumina reflectoarelor și așteptările erau imense. Mai ales la echipa națională. Dintr-un oarecare motiv, nu puteam să joc bine pentru Belgia. Ceva nu mergea.

Dar, la naiba, aveam 17, 18, 19 ani! Când lucrurile mergeau bine, citeam articole în presă în care mă numeau “Romelu Lukaku, atacantul belgian”. Când lucrurile nu mergeau bine, eram “Romelu Lukaku, atacantul belgian cu origini congoleze”.

Dacă nu-ți place cum joc, e ok. Dar m-am născut aici. Am crescut în Antwerp și Liege și Brussels. Am visat să joc la Anderlecht. Am visat să fiu Vincent Kompany. Pot începe o frază în franceză și să o termin în olandeză, aruncând și câteva cuvinte în spaniolă, portugheză sau lingala, în funcție de cartierul în care ne aflăm. Sunt belgian. Suntem toți belgieni. Asta face ca țara noastră să fie atât de tare, nu?

Nu știu de ce oamenii în țara mea își doresc să mă vadă eșuând. Când am fost la Chelsea și nu jucam, îi auzeam râzând. Când am fost împrumutat la West Brom, i-am auzit râzând. Dar e în regulă. Acești oameni nu au fost lângă mine când mama amesteca laptele cu apă. Nu au fost lângă mine când nu aveam nimic și nu vor putea înțelege vreodată.

Știi ce e amuzant? Am pierdut 10 ani de Champions League când eram mic. Nu ne permiteam. M-am dus la școală și toți copiii vorbeau despre finală, iar eu habar n-aveam ce se întâmplase. Îmi amintesc în 2002 când Real Madrid a jucat cu Leverkusen că toată lumea era “Ce voleu! Doamne, ce voleu”. A trebuit să pretind că știu, dar habar n-aveam despre ce era vorba. După două săptămâni eram în laboratorul de informatică și unul din colegi a descărcat un video de pe Internet, iar abia atunci am văzut stângul lui Zidane trimițând mingea în vinclu”.

În vara aceea am fost acasă la un coleg să îl văd pe Ronaldo “Fenomenul” în finala Campionatului Mondial. Tot restul acelui turneu este doar o poveste pe care am auzit-o de la colegi la școală”.

Îmi amintesc găurile pe care le aveam în pantofi în 2002. Găuri mari. 12 ani mai târziu, jucam la Cupa Mondială. Acum o voi face din nou, iar de data asta voi încerca să mă distrez. Viața e prea scurtă pentru stress și drame. Oamenii pot spune orice despre echipă și despre mine.

Când eram mic nu puteam să-l văd pe Thierry Henry la Match of the Day. Azi învăț de la el la echipa națională. Stau lângă o legendă, în carne și oase, și el îmi spune cum să alerg, cum să acopăr spațiile așa cum o făcea el. Thierry s-ar putea să fie singurul om din lume care vede mai multe meciuri de fotbal decât mine. Discutăm despre orice. Vorbim despre divizia secundă din Germania. Zic “Thierry, ai văzut formula Fortunei Düsseldorf?”. Zice “nu fi prost, normal că am văzut”.

Pentru mine ăsta e cel mai tare lucru din lume. Îmi doresc ca bunicul meu să mai fie aici și să vadă toate astea. Nu vorbesc de Premier League. Nu de Manchester United. Nu de Champions League. Nu de Mondial. Nu. Mi-aș dori să vadă viața pe care o avem acum. Aș dori să mă mai sune o dată și să îi pot spune “Am avut grijă de ea, așa cum ți-am promis. Nu mai umblă șobolanii prin casă. Nu mai dormim pe jos. Nu mai e un chin. Acum suntem bine. Suntem bine”.

“Nu îmi mai controlează legitimația azi. Știu cine sunt.”