Anglia în istoria Campionatului European de Fotbal

După decenii întregi de dezamăgiri la turneele finale continentale, Anglia a reușit în sfârșit în 2021 să se califice în finala Campionatului European și, după ce a pierdut la penalty-uri chiar pe Wembley, speră în 2024 să facă și pasul următor pentru a-și adjudeca un trofeu major așteptat încă din 1966.

Singura ediţie de Campionat European la startul căruia Anglia a ales să nu se prezinte a fost cea inaugurală, în 1960, când naţionale de prestigiu, precum Germania, campioana mondială din 1954, Italia sau Anglia au decis să nu participe în runda de calificare a unui turneu final care a avut loc în Franţa.

Contribuţia Angliei la Campionatul European 1964 din Spania a fost una extrem de scurtă şi dezamăgitoare, în ciuda faptului că metodele de antrenamente şi tactica începuseră să primească mai multă atenţie. Bobby Moore şi căpitanul Jimmy Armfield se aflau în componenţa liniei defensive, însă prezenţa lor nu a fost de ajuns pentru ca Anglia să depăşească prima faza a preliminariilor, în dubla manşă cu Franţa: rezultatul de egalitate, scor 1-1, înregistrat în meciul tur de pe stadionul Hillsborough a fost urmat de un eşec categoric (5-2) pe arena Parc des Princes, la confruntarea retur, când golurile marcate de atacanţii Bobby Smith şi Bobby Tambling nu au putut împiedica eliminarea naţionalei engleze.

În calitate de campioană mondială, după triumful de pe teren propriu din 1966, care până în prezent rămâne singurul trofeu din istoria Angliei, echipa pregătită de Sir Alf Ramsey a confirmat la Campionatul European 1968, unde a fost aproape de o nouă calificare în finala mare. Preliminariile au reprezentat un duel strâns cu Scoţia pentru primul loc al grupei de calificare, pe care în cele din urmă Anglia şi l-a adjudecat la limită, deşi nu a reuşit să îşi învingă rivalul tradiţional în cele două meciuri directe. O dublă victorie cu Spania (1-0 pe Wembley Stadium, gol marcat de Bobby Charlton şi 2-1 pe Santiago Bernabéu) au consemnat calificarea la turenul final din Italia. Însă o reuşită a lui Dragan Džajić cu trei minute înainte de finalul confruntării cu Iugoslavia din semifinale a pus capăt speranţelor Angliei de a câştiga trofeul, într-o partidă în care Alan Mullery devenea primul jucător englez eliminat. Selecţionata lui Sir Alf Ramsey s-a revanşat parţial prin victoria din finala mică, 2-0 în faţa Uniunii Sovietice, graţile golurilor înscrise de Bobby Charlton şi Geoff Hurst.

Preliminariile Campionatului European 1972 au marcat un nou episod din duelurile şi rivalitatea acerbă cu Germania de Vest, care încă o dată avea să se impună în faţa Angliei, după victoria din sferturile de finală ale Campionatului Mondial 1970. De această dată miza avea să fie calificarea la turneul final din Belgia, iar succesul nemţilor s-a datorat mai ales manşei tur, care a avut loc pe Wembley şi s-a încheiat cu victoria oaspeţilor, scor 3-1, când Netzer şi Müller marcau două goluri în ultimele cinci minute. Returul, disputat pe Olympiastadion, a consemnat doar o remiză albă, astfel că Anglia îşi îndrepta deja atenţia pe următorul turneu final.

Don Revie a pregătit naţionala Angliei în tentativa de a obţine calificarea la Euro 1976, iar debutul se dovedea unul foarte promiţător, cu o victorie convingătoare în faţa Cehoslovaciei (3-0), echipa care avea să se impună la turneul final din Iugoslavia. A urmat un succes important cu Cipru (5-0), toate golurile fiind marcate de atacantul Malcolm Macdonald, însă în cele din urmă două rezultate de egalitate cu Portugalia, atât pe teren propriu (0-0), cât şi în deplasare (1-1) au făcut ca Anglia să încheie doar pe locul al doilea în grupa de calificare, la un punct în spatele Cehoslovaciei.

Prima calificare la un turneu final important după aproape un deceniu a fost adusă de selecţionerul Ron Greenwood, care a reuşit un parcurs aproape perfect în preliminariile pentru Euro 1980, cu şapte victorii şi un rezultat de egalitate. Kevin Keegan s-a numărat printre cei mai buni jucători englezi, cu şapte goluri marcate în preliminarii, în timp ce tineri talentaţi precum Bryan Robson, Kenny Sansom, Terry Butcher sau Glenn Hoddle anunţau o naţională puternică în următorii ani. Însă evoluţiile de la turneul final din Italia nu au fost pe măsura aşteptărilor, într-o grupă extrem de echilibrată, din care au mai făcut parte Belgia, Spania şi Italia. Doar un punct pentru Anglia după primele două partide, obţinut în urma remizei cu Belgia (1-0), astfel că succesul din confruntarea cu Spania (2-1, goluri marcate de Trevor Brooking şi Tony Woodcock) nu mai putea fi suficient pentru calificarea în fazele eliminatorii ale competiţiei.

Bobby Robson, devenit între timp unul dintre cei mai apireciaţi antrenori din Anglia, datorită realizărilor de la Ipswich Town, a condus campania de calificare la Campionatul European din 1984, dar speranţele englezilor de a fi prezenţi la turneul final din Franţa au luat sfârşit în toamna lui 1983 după un eşec pe teren propriu cu Danemarca, învingătoare printr-un penalty controversat, transformat de atacantul Allan Simonsen. Anglia se afla încă într-o perioadă de tranziţie, cu jucători precum Mick Mills, Phil Neal, Paul Mariner, Trevor Brooking sau Trevor Francis aflaţi la final de carieră şi încheia preliminariile cu cel mai bun atac din grupă şi de asemenea cea mai bună apărare (23 de goluri marcate şi doar trei primite), însă clasată pe locul al doilea, la un punct în spatele Danemarcei, iar reprezentativei celor ‘Trei Lei’ era astfel nevoită să urmărească Euro 1984 de acasă.

Selecţionerul Bobby Robson a rămas în funcţie şi a calificat Anglia la Campionatul European din 1988 într-o manieră autoritară, prin cinci victorii şi un rezultat de egalitate în grupa din preliminarii. Gary Lineker a încheiat cu cinci goluri marcate de-a lungul campaniei de calificare şi încă o dată Anglia era aşteptată să se implice în lupta pentru o performanţă importantă la turneul final disputat în Germania de Vest. Dar la fel ca în multe alte situaţii, selecţionata engleză a dezamăgit în grupa de la Euro 1988, unde nu a acumulat niciun punct, fiind învinsă inclusiv de Irlanda (1-0), aflată în premieră la un turneu final major. Trei goluri marcate de Marco Van Basten au conturat eliminarea Angliei, care nu a putut obţine nimic nici din ultimul meci al grupei, contra Uniunii Sovietice (3-1). Bobby Robson îşi prezenta demsia la finalul Campionatului European din Germania de Vest, dar iniţiativa nu avea să fie acceptată de Federaţia Engleză, care a continuat cu fostul tehnician al lui Ipswich Town şi în următorii doi ani.

Graham Taylor a fost înlocuitorul lui Bobby Robson, însă experienţa sa pe banca tehnică a Angliei nu a fost nici pe departe una de succes. Taylor a ales să nu se bazeze pe jucători experimentaţi precum Bryan Robson sau Chris Waddle şi a intrat în dese rânduri în conflict cu presa. După o calificare cu emoţii la Euro 1992, Anglia s-a oprit încă din faza grupelor la turneul final din Suedia, unde a evoluat în compania Franţei, a Danemarcei şi a ţării gazdă, fără a obţine nicio victorie. Un singur gol marcat de reprezentativa celor ‘Trei Lei’, în eşecul din ultima confruntare, scor 2-1 cu Suedia, când selecţionerul englez a fost foarte criticat pentru înlocuirea căpitanului Gary Lineker din minutul 60, într-un moment în care Anglia avea neapărată nevoie să înscrie pentru a mai spera la calificare.

Euro 1996 a reprezentat una dintre cele mai bune oportunităţi pentru Anglia, care a găzduit turneul final, astfel că nu a fost nevoită să evolueze în preliminarii. Terry Venables a avut dificila sarcină de a alcătui un grup competitiv în vederea participării la Campionatul European unde Anglia spera să poată valorifica avantajul terenului propriu pentru a-şi trece în palmares primul titlu european. Fostul antrenor al lui Tottenham Hotspur a lansat tineri promiţători precum Steve McManaman, Darren Anderton şi Gary Neville, alături de jucători consacraţi, printre care Paul Gascoigne, Stuart Pearce, David Platt sau Tony Adams, aflat la primul turneu final după Euro 1988. Debutul în grupa A nu a fost unul ideal (1-1 cu Elveţia), dar apoi două victorii convingătoare (2-0 contra Scoţiei, cu un penalty crucial apărat de David Seaman şi un gol splendid marcat de Gascoigne), respectiv 4-1 în faţa Olandei, au permis continuarea în fazele eliminatorii. Anglia a înfruntat Spania în sferturile de finală şi a avut parte de unul din rarele momente în care loviturile de departajare nu s-au încheiat cu o eliminare. Însă bucuria nu a fost de lungă durată, deoarece confruntarea cu Germania din semifinale a adus un sentiment de déjà vu pentru fanii englezi, după un nou rezultat de egalitate, scor 1-1, la capătul primelor 120 de minute. Gareth Southgate avea să fie autorul ratării decisive de la punctul cu var, după ce ambele echipe au transformat toate primele cinci execuţii. Un turneu final în care Anglia îşi punea multe speranţe se încheia astfel cu multe regrete şi un singur element pozitiv, cele cinci goluri marcate de Alan Shearer, care i-au adus prolificului atacant statutul de golgheter al competiţiei.

Campania de calificare la Campionatul European din 2000 a fost începută sub comanda lui Glenn Hoddle, însă o serie de rezultate slabe în debutul preliminariilor şi mai ales atitudinea controversată a selecţionerului englez au dus la demiterea acestuia pe 2 februarie 1999 şi revenirea pe banca tehnică a lui Kevin Keegan. Anglia a obţinut în cele din urmă calificarea la turneul final din Olanda şi Belgia, deşi s-a impus în doar trei dintre cele opt partide din grupă. Evoluţiile mai degrabă modeste, în ciuda prezenţei pe teren a unor jucători de nivelul lui David Beckham, Paul Scholes, Alan Shearer sau Michael Owen, au făcut ca reprezentativa celor ‘Trei Lei’ să părăsească prematur turneul final, după eşecurile cu Portugalia şi România, ambele cu scorul de 3-2 şi de fiecare dată după ce englezii s-au aflat în avantaj. La finalul Euro 2000 doi fotbalişti emblematici pentru echipa naţională a Angliei, Alan Shearer şi Tony Adams, îşi anunţau retragerea la nivel internaţional.

Suedezul Sven-Göran Eriksson a condus Anglia la Campionatul European 2004 din Portugalia, iar parcursul din preliminarii a fost unul încurajator, cu opt victorii şi două rezultate de egalitate, dar mai ales doi jucători care au impresionat: David Beckham şi Michael Owen. Turneul final din Portugalia a început cu o înfrângere, scor 2-1 contra Franţei, după două goluri marcate în prelungiri de Zidane, însă victoriile cu Elveţia (3-0) şi Croaţia (4-2) au asigurat calificarea în sferturile de finală. Wayne Rooney s-a consacrat ca noua vedetă din atacul naţionalei Angliei, însă blestemul loviturilor de la 11 metri nu a ocolit naţionala britanică nici de această dată: confruntarea cu Portugalia din sferturi s-a încheiat cu un spectaculos şi emoţionant rezultat de egalitate, scor 2-2, iar gazdele reuşeau să avanseze în runda următoare la capătul loviturilor de departajare, unde ratările lui Beckham şi Vassell s-au dovedit decisive, astfel că o generaţie foarte valoroasă a Angliei, din care făceau parte printre alţii John Terry, Ashley Cole, Frank Lampard sau Steven Gerrard irosea o nouă oportunitate de a se afirma la un turneu final de Campionat European.

Euro 2008, care s-a disputat în Austria şi Elveţia, ar fi trebuit să reprezinte o nouă şansă pentru Anglia, însă naţionala pregătită de Steve McClaren s-a dovedit protagonista negativă a preliminariilor, fiind eliminată dintr-o grupă mai mult decât accesibilă, cu Rusia, Croaţia, Israel, Macedonia, Estonia şi Andorra. Selecţionerul englez a fost indicat ca principal responsabil pentru această contraperformanţă, din cauza deciziilor tactice şi de convocare a jucătorilor. În ultimul meci din preliminarii, Anglia nu avea nevoie să obţină decât un rezultat de egalitate în deplasare cu naţionala Croaţiei, care la acel moment era deja sigură de prezenţa la Euro 2008. Şi totuşi jucătorii lui Steve McClaren nu au reuşit să evite înfrângerea (3-2), într-un meci în care portarul Scott Carson a debutat în reprezentativa engleză şi a comis o imensă greşeală la primul gol marcat de gazde. Reuşitele lui Frank Lampard şi Peter Crouch au fost în cele din urmă inutile, iar Anglia rata calificarea la un turneu final major pentru prima dată din 1994.

După rezultatele modeste din mandatul lui Steve McClaren, Federaţia Engleză l-a numit pe Fabio Capello în calitate de selecţioner al naţionalei, fostul antrenor al lui AC Milan, Real Madrid, AS Roma şi Juventus fiind astfel al doilea selecţioner străin din istoria Angliei. Drumul de calificare la Campionatul European 2012 a decurs fără probleme şi o clasare facilă pe primul loc al grupei G, pe care reprezentativa celor ‘Trei Lei’ a încheiat-o fără eşec. Însă pregătirile pentru turneul final din Polonia şi Ucraina au luat o turnură neaşteptată cu doar patru luni înainte de începutul competiţiei, când Federaţia Engleză a decisă ca John Terry să nu mai fie căpitanul echipei naţionale în urma unui presupus incident cu caracter rasist la adresa lui Anton Ferdinand. O decizie cu care experimentatul antrenor italian nu a fost de acord şi care în final a dus la prezentarea demisiei. Roy Hodgson a preluat echipa naţională cu aproximativ 40 de zile înainte de debutul la Euro 2012, unde Anglia a reuşit să îşi câştige grupa graţie victoriilor cu Suedia (3-2), respectiv Ucraina (1-0) şi a remizei cu Franţa (1-1). Confruntarea din sferturile de finală a reprezentat încă o dată capătul de linie pentru selecţionata din Albion, eliminată din nou în urma loviturilor de departajare: Italia a ratat prima, prin Montolivo, însă execuţia lui Ashley Young în bara transversală şi intervenţia lui Gigi Buffon la şutul lui Ashley Cole au făcut ca Anglia să fie eliminată pentru a şasea oară dintr-un total de sapte serii de lovituri de departajare la turneele finale.