Campionatul Mondial , 18 decembrie 2022, ora 17:00
ArgentinaArgentina
33
FranțaFranța
Lionel Messi 23 (pen)
Ángel Di María 36
Lionel Messi 108
 
Kylian Mbappe 80 (pen)
Kylian Mbappe 81
Kylian Mbappe 118 (pen)

Argentina – Franța 3-3. Messi își vede visul împlinit: campion mondial în 2022!

Messi, campion mondial cu Argentina în 2022 după finala cu Franța

Argentina - Franța, scor 3-3, finala Campionatului Mondial 2022. Cronica meciului decis la penalty-uri după dubla lui Messi, hattrickul lui Mbappe și parada incredibilă a lui Dibu Martinez în minutul 120+3.

David Petre, 1 ianuarie 1970

Dacă veți ajunge vreodată să citiți acest articol, poate peste ani, vă rog din start să fiți indulgenți cu eventualele omisiuni sau erori și să înțelegeți că este greu să scrii după caruselul de emoții pe care îl trăiește cineva în timpul unui asemenea meci. Veți ști cel puțin că este o cronică scrisă de un om și nu de un algoritm de inteligență artificială și voi fi și eu sincer din start în a recunoaște că am fost de partea Argentinei, de fapt a lui Messi, fără ipocrizia de a pretinde că era posibil într-un astfel de meci să rămâi imparțial dacă urmărești fotbalul cu emoția cu care îl umăresc eu. Peste ani, acest meci va consemna niște cifre reci: încă un titlu pentru Argentina (al treilea), încă o finală pierdută de Franța (a doua) și poate nu se va da importanța cuvenită valorii simbolice, visul lui Lionel Messi, care a împărțit planeta în două. A fost vorba mai puțin despre Argentina și Franța, mai puțin despre Mbappe și colegii săi și doar depre împlinirea visului suprem al lui Messi la care au cotizat emoțional sute de milioane de oameni de pe întreaga planetă (printre care sportivi de talia lui LeBron James sau Usain Bolt pentru a da doar câteva exemple rapide), după cum probabil tot atâția au dorit ca el să nu se realizeze. Pentru frumusețea sportului, pentru modul sublim în care a decurs rivalitatea Messi – Ronaldo timp de peste un deceniu, este un lucru fenomenal că acest vis a fost dus la capăt și ar trebui să ne fie și nouă pildă.

În timpul Campionatului Mondial din Qatar, au fost publicate diverse articole și interviuri cu și despre jucători din lotul Argentinei care nu au vorbit despre propriul vis de a câștiga Cupa Mondială, ci despre speranța că vor putea să îl ajute pe Messi să o facă. Urmărindu-l pe Messi atâția ani, am înțeles că el însuși nu și-o dorea pentru gloria personală ci pentru a-și face compatrioții fericiți, iar pe el l-am văzut transformat după ce a reușit să câștige Copa America în 2021, primul său trofeu important la echipa națională alături de care trăise deziluzie după deziluzie, culminând cu finala mondială din 2014. Este probabil greu de înțeles magnitudinea acestui vis dacă nu l-ai urmărit îndeaproape începând din 2006 când Messi a debutat la Campionatul Mondial și probabil va fi și mai greu de înțeles pentru generațiile viitoare care vor vedea în statisticile acestui jucător un singur titlu, tot atâtea câte are deja Mbappe care va fi probabil fotbalistul următoarelor două decenii și care poate va câștiga încă trei sau patru. A fost însă visul suprem al unuia din fotbaliștii care au marcat o eră așa cum au făcut-o în trecut Pele sau Maradona și giuvaerul cel mai prețios din coroana sa inestimabilă.

În propriul meu sistem de valori, momentul de maxim când vine vorba de o performanță sportivă personală este meciul de retragere al lui Kobe Bryant. Mi se pare uluitor modul în care s-a capacitat atunci acest gigant simbol al baschetului, nu pentru că ar fi contat rezultatul, ci pentru că era „meciul lui”. La 37 de ani a marcat în acel joc 60 de puncte, 15 din ultimele 17 puncte ale echipei, inclusiv coșul câștigător, într-o demonstrație personală în care nimeni nu i-a putut sta împotrivă. Este ceea ce el însuși definise în timpul carierei drept „Mamba mentality” și ceea ce pentru mine a rămas un reper, fiindcă în cariera unui sportiv pot fi mai momente cheie, mai multe finale, dar există un singur moment special al ultimei șanse, acea unică secundă dintr-un film thriller în care eroul principal activează detonatorul pentru a salva Pământul.

Pentru Messi nu a fost vorba despre salvarea Pământului, iar rezultatul finalei nu ar fi avut repercursiuni planetare indiferent de partea cui ar fi fost victoria, însă pentru el personal a fost un astfel de moment. Ar fi rămas în istorie drept un mare campion indiferent de deznodământul acestei finale, dar s-a capacitat el însuși la maxim în momentul decisiv (așa cum a făcut-o de altfel la întregul Mondial din Qatar) și a explodat în ceea ce, pentru el, era meciul ultimei șanse. Maradona, de exemplu, nu a avut parte nici de o asemenea responsabilitate, nici de un asemenea moment. Geniul lui Maradona a fost însoțit și de o conjunctură favorabilă, într-o epocă a fotbalului în care individul putea fi mai lesne decisiv în fața grupului, în care talentul era mai important decât pregătirea fizică, în care ochiul antrenorului nu primea ajutor din partea algoritmilor care analizează în timpi de nanosecunde toate posibilitățile pe baza unor date statistice individuale luate cu ajutorul senzorilor.

Întreaga carieră a lui Messi este o poveste cu hopuri și momente de cumpănă, iar aventura lui la echipa națională, începută în august 2005, a fost o continuă luptă a unei întregi națiuni de a găsi antrenorul și jucătorii potriviți pentru a-și pune starul în valoare. S-a reușit asta abia în 2021 la Copa America după finale pierdute în 2007, 2015 și 2016 (ultimele două la lovituri de departajare), iar la Mondial s-a reușit în 2022, după o finală pierdută în 2014 (în prelungiri). Iar fiecare nereușită, scăldată în lacrimi, a făcut ca visul să crească tot mai mare. Visul lui Messi, visul Argentinei, visul multor romantici care caută o poveste acolo unde cinicii văd doar statistici și pentru care un final fericit devine un moment de maximă apreciere a frumuseții vieții.

Luând în considerare întreaga carieră a lui Messi și drumul său întortocheat la echipa națională, „finala ultimei șanse” nu putea fi altfel decât întortocheată și ea. Sunt oameni cărora viața le așterne în cale doar covoare roșii și care sunt meniți parcă să aibă succes în orice condiții, însă Messi face parte din categoria acelora pentru care e nevoie de multă sudoare pentru orice pas făcut înainte. Tocmai de asta, pe la jumătatea reprizei secunde, când scorul era 2-0 pentru Argentina iar Franța încă nu trăsese spre poartă și meciul aducea cu finala din 98 în care tot Franța făcuse monolog împotriva temutei naționale a Braziliei, exista încă senzația că ceva trebuie să se întâmple. O schimbare, un șoc, ceva neașteptat. Și s-a întâmplat. Meciul a explodat ca un vulcan după minutul 70, grație în primul rând lui Kylian Mbappe, iar de acolo a tot adăugat momente de dramatism până la incredibila paradă de handbal a portarului Dibu Martinez în minutul 120+3. Suntem abia în 2022, dar este posibil ca aceasta să rămână în istorie drept parada secolului, tocmai pentru contribuția sa decisivă la realizarea „visului”. De altfel, Messi însuși sărbătorise întâi alături de public și apoi alături de colegi toate reușitele personale din întregul turneul (și nu au fost puține!), dar acum a făcut o excepție și la finalul penalty-urilor a mers să își îmbrățișeze portarul, fără de care trofeul ar fi mers la Paris iar visul s-ar fi transformat într-o nouă deziluzie.

Parada lui Dibu Martinez necesită ea însăși o pagină în istoria Campionatelor Mondiale, însă au fost atâtea elemente de nebunie în această finală încât e posibil ca ea să fie cel mai ușor dată uitării. Va rămâne titlul lui Messi. Va rămâne dubla sa. Și hattrick-ul lui Mbappe. Și întoarcerile de scor. Și penalty-urile. Ce poveste!

De fapt au fost atâtea antiteze în acest meci, încât va fi greu să ne amintim de toate. Pe prima am observat-o încă din tunelul ce ducea spre teren, unde francezii, în stânga imaginii, păreau niște coloși pe lângă argentinienii din dreapta. „Coloșii galici” a fost primul gând. Dar pe teren doar Argentina în joc, în fața unui adversar care păruse lovit în întregime de virusul gripei cămilei care a afectat naționala Franței în utima săptămână. Doar că nu era vorba de convalescență, ci de diferența de atitudine dintre o echipă care a ieșit decisă să devoreze tot și una surprinsă de foamea adversarului.

A fost apoi duelul antrenorilor. Deschamps a intrat cu unsprezecele de gală, în timp ce Scaloni, la 41 de ani doar un puști printre antrenori, a venit cu o surpriză: Angel di Maria era așteptat titular, dar sigur nu în partea stângă. În meciul cu Anglia văzusem Franța deficitară pe postul de fundaș stânga ocupat de Theo Hernandez și am considerat că pe acolo poate fi drumul Argentinei spre titlu, însă prin poziționarea lui Angel di Maria în partea cealaltă s-a deschis un nou front și în zona lui Jules Kounde, o soluție în regulă ca fundaș lateral în situații normale dar totuși o improvizație într-un moment decisiv în care orice detaliu poate face diferența. Cât timp Di Maria a rezistat pe teren, acolo a fost cheia meciului și el a fost providențial în ambele goluri ale primei reprize, cu un penalty obținut și apoi un gol marcat pe contraatac.

Înaintea meciului, presa din Hexagon își făcuse curaj rememorând meciul Argentina – Franța de la Mondialul din 2018 în care funcționase aproape perfect planul anti-Messi al lui Deschamps. Indiferent care a fost planul acum, el nu a mai funcționat pentru că Messi nu a putut fi stăpânit în acest meci. S-a multiplicat ca și în celelalte meciuri și a apărut în toate zonele terenului unde era nevoie de el, iar el a fost reperul Argentinei și a fost cel care a facilitat și explozia lui Di Maria.

O altă antiteză a fost legată de schimbări. Deschamps a făcut ceva ce nu prea se face într-un astfel de meci și a făcut două schimbări încă din minutul 41, o decizie înțeleaptă dar doar logică și nu inovativă, dictată de faptul că Franța nu exista pe teren. Cu noii jucători Franța nu a creat nimic periculos în cele 11 minute rămase până la pauză (pentru că au fost 7 de prelungiri), dar cel puțin a reușit să pună mingea jos și să lege niște pase, iar în acest interval a redus cu 4% valoarea posesiei Argentinei. Probabil că a contat.

De partea cealaltă Scaloni nu prea avea motive să schimbe, dar nici nu avea soluțiile lui Deschamps, așa că a întârziat: în primele 90 de minute a făcut o singură schimbare, probabil una stabilită din start în condițiile în care Di Maria nu era pe deplin refăcut. Poate că i se poate imputa faptul că de la 2-0 a ajuns la 2-2 fără să fi reacționat anticipativ, dar în timp ce Franța a putut aduce la acest Mondial o echipă în care nu s-a simțit absența Balonului de Aur și noii intrați au fost jucători de la Real Madrid (Camavinga) sau Bayern Munchen (Coman), primele mutări ale lui Scaloni au fost Acuna și Montiel, jucători care se luptă cu Sevilla la retrogradare în Spania.

Sunt detalii importante pentru că la nivel individual Argentina de azi nu se ridică la valoarea Franței, ba probabil că nu se ridică nici la înălțimea propriului lot pe care îl avea în 2014, dar care dau și mai multă însemnătate muncii lui Lionel Scaloni care a reușit să încropească (pentru că acesta este cuvântul) o echipă câștigătoare folosind jucători care nu sunt cu toții niște vedete.

Un astfel de jucător este Otamendi, a cărui prezență timp de cinci ani la Machester City (înainte să se transfere la Benfica) mi s-a părut mereu o enigmă și pe care l-am văzut nesigur în defensiva Argentinei și la Copa America de anul trecut. Nu a fost și nici nu va fi vreodată un jucător top, ci genul de fundaș de la care te aștepți mai degrabă să greșească decât să facă un meci impecabil, iar contra Franței a greșit.

Meciul se deschisese în repriza secundă, cu Franța mai activă la construcție dar și cu Argentina foarte periculoasă pe contraatac și mai decisă să încheie acțiunile cu șut. Probabil că lucrurile s-ar fi terminat mai repede dacă nu ar fi fost intervenția lui Rabiot cu o fracțiune de secundă înainte de șutul lui Messi în minutul 60, dar Franța era pe un trend ascendent în joc chiar dacă abia în jurul minutul 70 a reușit să trimită primele sale două mingi spre poartă, la o lovitură de cap a lui Tchouameni și apoi un șut al lui Mbappe. Erau semne de viață, dar nu chiar deranj la poarta lui Dibu Martinez și poate că lucrurile ar fi curs într-o direcție liniștită fără o eroare individuală, însă pentru Argentina e greu să facă un meci sigur cap-coadă chiar și atunci când are în față un adversar mai slab, de valoarea Australiei. Punctul de inflexiune a fost o complicație inutilă a lui Otamendi care în locul unei degajări în tribună a vrut „să joace” și pierdut prim plan-ul într-ul duel cu Kolo Muani, iar faza s-a încheiat cu un penalty pe care Mbappe l-a transformat fără vreo emoție pentru 2-1.

Argentina nici măcar nu a avut timp să își pună ordine în idei, pentru că golul de 2-2 a picat aproape instantaneu. A plecat de la o minge pierdută de Messi la centrul terenului și care a fost jucată rapid în stânga spre Mbappe, un-doi-ul cu Marcus Thuram a fost impecabil și la fel și finalizarea cu un șut în diagonală din marginea careului.

Într-un alt meci probabil că scorul de 2-2 stabilit în minutul 81 în aceste circumstanțe ar fi fost mulțumitor pentru ambele echipe și ar fi fost conservat într-o înțelegere tacită spre prelungiri, însă fitilul acestui meci tocmai fusese aprins iar explozia era inevitabilă. Timpul s-a oprit în loc când Marcus Thuram a căzut în careul argentinian în minutul 87 după ceea ce a părut să fie un contact, însă centralul polonez a avut privirea ageră și în loc de penalty a fluierat invers, pentru simulare. Un șut al lui Rabiot scos greu de Martinez în al patrulea minut al timpului suplimentar, un alt contraatac al Franței cu emoții în careul argentinian și apoi un șut puternic dar pe centru al lui Messi scos de Lloris în corner au fost evenimentele până când s-a fluierat în sfârșit finalul primelor 90 de minute.

Argentina trăise un scenariu asemănător cu Olanda și poate de aceea i-a fost mai ușor să își regăsească reperele, cu trei jucători noi intrați pe parcursul primei reprize de prelungiri. Era așteptată cu interes intrarea lui Lautaro Martinez și ea s-a produs în minutul 102 dar nu a fost de bun augur pentru Argentina, pentru că primele sale două acțiuni au fost mari ocazii ratate cu seninătate, exact genul de faze pe care nu vrei să le irosești într-un astfel de meci. În schimb nu a ratat Messi, care a marcat în minutul 108 după o fază care a trebuit să treacă și proba arbitrajului video și prin care Argentina a revenit la conducere.

Și încă o dată nu a fost suficient. Franța a mai primit un penalty pe care Mbappe l-a transformat în minutul 118 pentru 3-3, apoi a avut alte două ocazii să încheie meciul fără penalty-uri: Muani nu a reușit să devieze o centrare a lui Mbappe din care totuși mingea s-a dus agonizant de aproape de poarta lui Dibu Martinez, iar apoi acesta a produs ceea ce am numit mai devreme „parada secolului” când s-a întins și a scos cu piciorul mingea lui Muani, scăpat singur spre poartă în minutul 120+3. Astfel se scrie istoria.

Loviturilor de departajare li se spune în general „loterie” și dau o spectaculozitate aparte fenomenului fotbalistic în general, însă de această dată a părut incorect ca o astfel de loterie să stea între un om și visul său la care au aderat alte sute de milioane de oameni. Ne putem doar imagina ce a putut fi în sufletul lui Messi și al familiei sale pe care camerele televiziunii qatareze ne-au arătat-o în loja din tribună, după cum ne putem imagina și că nu puține au fost atacurile de cord suferite pe Glob în timpul acestei finale nebune.

În principiu penalty-urile ar fi trebuit să fie favorabile Argentinei pentru că Lloris are statistici dezastruoase în astfel de momente, dar nimic nu poate fi sigur după un astfel de meci, cu atâta încărcătură emoțională și cu Messi pus la punctul cu var de unde nu o dată a ratat. După ce Mbape a deschis seria cu o execuție sigură (al treilea penalty transformat de el în acest meci!), șutul lui Messi a fost el însuși un moment agonizant: nici plasat, nici puternic, dar totuși suficient ca să îl bată pe Lloris.

Dibu a scos apoi șutul lui Coman, iar Lloris se poate considera ghinionist să nu fi făcut la fel la execuția lui Dybala, nici ea puternică, exact pe centrul porții, la milimetri de piciorul portarului. Apoi a ratat și Tchouameni pentru francezi cu un șut pe lângă poartă, iar de aici totul a fost o formalitate. Paredes a transformat pentru Argentina, Kolo Muani pentru Franța, apoi a transformat și Montiel și astfel s-a scris povestea visului lui Lionel Messi.

Argentina - Franța 3-3, fișa tehnică

ECHIPELE în meciul Argentina - Franța

  • 23
    Martínez
  • 26
    Molina
  • 13
    Romero
  • 19
    Otamendi
  • 3
    Tagliafico
  • 7
    de Paul
  • 24
    Fernández
  • 20
    Mac Allister
  • 10
    Messi
  • 9
    Álvarez
  • 11
    Di María
  • 22
    Hernández
  • 18
    Upamecano
  • 4
    Varane
  • 5
    Koundé
  • 14
    Rabiot
  • 8
    Tchouaméni
  • 10
    Mbappe
  • 7
    Griezmann
  • 11
    Dembele
  • 9
    Giroud
  • 1
    Lloris

Argentina (4-3-3)

JucătorNota
       ⇄ 
4. Gonzalo Montiel (90')6.2
       ⇄ 
21. Paulo Dybala (120+1')0.0
       ⇄ 
5. Leandro Paredes (102')6.6
       ⇄ 
6. Germán Pezzella (116')6.3
       ⇄ 
22. Lautaro Martínez (103')5.9
       ⇄ 
8. Marcos Acuña (64')6.2

Franța (4-2-3-1)

JucătorNota
       ⇄ 
3. Axel Disasi (120+1')0.0
       ⇄ 
24. Ibrahima Konaté (113')7.2
       ⇄ 
25. Eduardo Camavinga (71')7.0
       ⇄ 
13. Youssouf Fofana (96')6.3
       ⇄ 
12. Randal Kolo Muani (41')7.3
       ⇄ 
20. Kingsley Coman (71')6.7
       ⇄ 
26. Marcus Thuram (41')7.2

Statisticile meciului Argentina - Franța 3-3

Șuturi Argentina
  • Total: 20
  • Pe poartă: 10
54-46
Posesie (%)
  • Argentina
  • Franța
Șuturi Franța
  • Total: 10
  • Pe poartă: 5
Total şuturi (inclusiv blocate)
20
10
Şuturi pe poartă
10
5
Cornere
6
5
Ofsaiduri
4
4
Cartonaşe galbene
5
3
Cartonaşe roşii
0
 
 
0
Faulturi comise
26
19
Total pase
635
532
Pase reușite
525
409