Aceasta este povestea unui băiat cu un talent nebun, exilat în Bundesliga la 19 ani pentru a se căli la nivel înalt, plecat apoi să-și trăiască visul de copil la Barça, înainte de a reveni în țară și de a deveni, la 28 de ani, cel mai bun jucător din lume. Este povestea unei revelații pe care nimeni nu o mai aștepta, ivită la capătul unei uimitoare revoluții personale. Mult timp, Ousmane Dembélé a fost acel coechipier jovial și discret, dribleur imprevizibil dar finalizator îndoielnic, la fel de spectaculos pe cât de frustrant. Frânat de accidentări repetate, a fost redus la imaginea unui etern „mare talent în devenire”. Capabil de sclipiri fulgerătoare, dar a căror fragilitate sau faimoasele întârzieri la antrenamente îl făceau nici de încredere, nici constant.
A trebuit să vină iarna lui 2025 pentru ca „crisalida” să dezvăluie virtuți nebănuite, iar lumea să înțeleagă cât de mult se schimbase. În câteva luni, „Dembouz” a răsturnat ordinea stabilită și s-a instalat pe tronul fotbalului mondial, dar transformarea venise de mai departe. Din august până la început de decembrie 2024, bilanțul său se ridica la 5 goluri. A urmat apoi o secvență amețitoare. Între PSG – Lyon din 15 decembrie 2024 (3-1, cu un gol înscris) și PSG – OM din 16 martie 2025 (3-1, din nou cu gol), a adunat 25 de reușite în toate competițiile. A devenit actorul principal al unui Paris admirat, aflat pe drumul către primul său triumf în Liga Campionilor.
Semințele acestei recolte nebune fuseseră plantate cu câteva luni înainte. Kylian Mbappé plecat la Real Madrid în vara lui 2024, PSG se întreba cum își va reorganiza atacul. În interiorul clubului, mai multe voci considerau că niciun jucător nu are anvergura de a prelua rolul de lider ofensiv, nici ca personalitate, nici ca eficiență. Se vorbea despre recrutarea unui veritabil vârf de careu, dar Luis Enrique nu voia un pur număr 9. Antrenorul dorea să aibă încredere în cei deja aflați în lot. La reluarea sezonului, președintele Nasser al-Khelaïfi și consilierul sportiv Luis Campos i-au spus lui Dembélé că vor să-l vadă urcând la un alt nivel. Că la 27 de ani are toate calitățile. Că venise rândul lui.
Câteva turbulențe în prima parte a sezonului
Nu era atât de simplu, mai ales pentru un jucător al cărui record personal pe un sezon se oprea la 14 goluri, în toate competițiile (2018-2019, cu Barça). Primul moment tensionat: la câteva zile după întâlnirea cu conducerea, nr. 10 a aflat că Luis Enrique a decis să-l facă pe Vitinha executantul penalty-urilor. Toamna a adus alte două episoade delicate. După o mică ciocnire cu antrenorul și o ușoară întârziere la antrenament, Dembélé a fost exclus din deplasarea pe terenul lui Arsenal (0-2, pe 1 octombrie). Apoi i-a stârnit furia tehnicianului asturian după o eliminare pe terenul lui Bayern Munchen (0-1, pe 26 noiembrie). O perioadă de cotitură.
Între cei doi nu este o relație pasională – „Dembouz” nu întreține aceeași apropiere ca cea avută cu Xavi, ultimul său antrenor la Barça – dar există un respect reciproc profund, fiecare fiind pe deplin conștient de calitățile celuilalt. După o scurtă supărare, atacantul a decis să nu lase situația să se degradeze și, animat de spirit revanșard, să o ia de la capăt. De partea cealaltă, pus sub presiune de rezultatele din Champions League și de superiorii săi, tehnicianul și-a relaxat stilul de management.
Declicul final a venit câteva zile mai târziu. Așa cum mai făcuse punctual (contra Real Sociedad în martie 2024, împotriva lui OM în martie și octombrie același an), Luis Enrique l-a aliniat pe Dembélé în axul central contra Lyonului, pe 15 decembrie (3-1). Coincidență? Jucătorul avea să înscrie 18 goluri în 12 meciuri, de la Monaco (4-2 și 4-1) la Stuttgart (4-1), trecând prin răsturnarea în fața lui Manchester City (4-2). Parisul găsise combinația câștigătoare, iar sezonul său se schimbase radical, fără ca acest lucru să fi fost planificat cu adevărat. Această descoperire nu a fost rodul unei „viziuni” sau al unei discuții tactice între cei doi. Încă de la începutul sezonului, Luis Enrique căuta formula ideală și încercase mai multe variante în atac: Asensio, Kolo Muani, Lee, Doué, chiar și Neves. Gonçalo Ramos fusese alegerea nr. 1, dar fără a convinge.
Dembélé a profitat de oportunitate. Câștigând încredere, și-a desfăcut aripile. El, care mereu evoluase în umbra lui Lionel Messi la Barça sau a lui Kylian Mbappé la națională și la PSG – iar acest lucru se potrivea foarte bine personalității sale discrete – s-a trezit brusc în prim-plan. Alături de partenerii mai tineri, „veteranul” a descoperit gustul responsabilității, iar adevărul este că îi place. Și-a dat seama că venise momentul lui. La început de sezon, cu mult înainte de a deveni acest finalizator de succes, le spusese prietenilor, entuziasmat de provocarea de a-l înlocui pe bunul său prieten Mbappé: „Voi închide gura tuturor, e anul meu”.
Mai matur, mai serios, mai concentrat, a avut ocazia să șteargă amintirile neplăcute. Acel conflict cu Rennes (lupta din 2015 pentru a fi promovat la echipa mare), episodul Dortmund (greva de la antrenament din 2017 pentru a forța transferul), Barcelona. Acel blestem al cifrelor lipite de tricou: peste doi ani cumulați la infirmerie și mai mult de 100 de meciuri ratate din cauza accidentărilor în șase sezoane la Barça. Ironizat de presa catalană după ultima accidentare, înțelegând că trebuia să-și ia cariera și corpul în propriile mâini, și-a început metamorfoza spre finalul aventurii blaugrana, înconjurându-se de un staff personal care să-i garanteze o abordare mai riguroasă (dietă, fizioterapie, pregătire fizică, analist video).
Acest istoric lung și fragmentat și-a găsit expresia în a doua parte a sezonului. Dembélé a fost atunci mai împlinit ca niciodată. Prin coborârile sale, prin pressingul avansat, a asigurat coeziunea, între conexiune și echilibru. A devenit jucătorul dat ca exemplu, ghidul și garantul spiritului de echipă. Chiar și când marca mai puțin, rămânea influent și decisiv. Când conta mai puțin, dar mai ales când conta dublu. În Champions League, a fost mereu la gol sau la assist în fiecare meci între returul optimilor cu Liverpool (1-0, 4-1 la penalty-uri) și finala contra lui Inter Milano (5-0), unde cele două pase decisive au contat mai puțin în ochii lumii decât cursele sale neobosite asupra portarului nerazzurro, Yann Sommer.
Acest Balon de Aur decernat de France Football sună ca recunoașterea supremă a unui parcurs sinuos, dar stăpânit cu merit. Cu talentul său insolent, Dembélé ar fi putut fi un laureat „bling-bling”, un solist strălucitor ridicat pe propriul ego. În schimb, va rămâne ca simbolul unui PSG devotat colectivului. Și adevărul este că asta i se potrivește mult mai bine ca om.
Paris Saint-Germain