Culisele demiterii lui Frank Lampard de la Chelsea

Când Chelsea a confirmat numirea lui Frank Lampard pe postul de antrenor în iulie 2019, comunicatul făcea referire la un contract pe trei ani. În realitate era vorba despre doi ani și opțiune pentru un al treilea, ceea ce face ca acum Chelsea să îl despăgubească doar pentru doar 6 luni în urma demiterii. Fără a putea cunoaște intențiile reale ale conducerii clubului în momentul instalării lui Lampard, faptul că nici nu a fost luată în discuție posibilitatea prelungirii înțelegerii după un prim sezon considerat de unii mult peste așteptări nu poate decât să alimenteze teoria conspirației cum că Lampard nu a fost mai mult decât o soluție temporară de imagine.

Din multe puncte de vedere, Lampard a fost singura opțiune de a-l înlocui pe Maurizio Sarri în iulie 2019 după plecarea acestuia la Juventus, într-un moment în care Chelsea tocmai își vânduse marea vedetă, Eden Hazard, și avea interdicție pe piața transferurilor. Chelsea a fost probabil impresionată de munca sa la Derby County cu care ajunsese până în finala playoff-ului Championship, însă mai mult decât orice Lampard aducea un PR pozitiv, atât în fața suporterilor cât și dincolo de Stamford Bridge, într-un moment în care clubul avea mare nevoie.

18 luni mai târziu, Lampard și staff-ul său se întreabă probabil dacă au fost cu adevărat opțiunea pe termen lung a patronului Roman Abramovich sau dacă nu au fost doar mantaua de vreme rea într-o perioadă complicată care s-a încheiat la finalul sezonului trecut odată cu posibilitatea de a face din nou transferuri.

Lampard cunoștea mai bine decât oricine nivelul de exigență de pe Stamford Bridge (dovadă cei 10 manageri sub care lucrase ca jucător al lui Chelsea), și totuși chiar și el trebuie să fi fost surprins să afle în vară că obținerea unui loc de Champions League și calificarea în finala FA Cup în primul său sezon în funcție erau privite ca un minim acceptabil și nu ca o performanță. În loc să fie chemat pentru a-i fi recunoscut meritul de a promova cu mult succes tineri jucători din academie și a-i fi activată clauza pentru sezonul suplimentar, lui Lampard i-a fost adus la cunoștință că locul 4 nu va fi niciodată suficient la Chelsea, oricare ar fi circumstanțele.

A nu se înțelege că nu a primit sprijin din partea conducerii. Chelsea a cheltuit 220 de milioane de lire sterline în vară, din care 50 au fost pentru fundașul lateral Ben Chilwell la cererea directă a antrenorului.

Modelul lui Roman Abramovich este brutal, simplist și neplăcut, iar Lampard știa acest lucru. Abramovich a făcut un lucru fără precedent în a explica el însuși, public, motivele demiterii lui Lampard, dar nu făcuse niciun pas în a-i adresa acestuia vreun cuvânt de încurajare la finalul primului sezon sau de-a lungul celor 17 meciuri consecutive fără înfrângere care o duseseră pe Chelsea în lupta pentru titlu și fără probleme în optimile Champions League. În loc de asta, Abramovich și board-ul erau îngrijorați că Chelsea terminase campionatul la 33 de puncte în spatele lui Liverpool și la 15 în spatele locului 2, Manchester City.

Lui Lampard i s-a adus la cunoștință că distanța față de echipele din față trebuie redusă, clubul a investit masiv în vară, iar semnele de întrebare au apărut imediat după meciul pierdut pe Goodison Park, deși acesta punea punct unei serii de 17 meciuri consecutive fără înfrângere. Echipa lui Lampard câștigase cu echipele mai slab cotate, dar nu și contra celor cu care ar fi trebuit să se lupte pentru locurile fruntașe ale clasamentului.

Imediat după acel meci cu Everton Lampard a fost întrebat de jurnaliști despre stabilitatea poziției sale, fiindcă exista deja un sentiment că la Chelsea lucrurile nu sunt liniștite în ciuda seriei lungi de rezultate pozitive.

La fel ca mai toate cluburile de Premier League, Chelsea nu reușise să vândă jucători în vară din cauza pandemiei, iar Lampard a avut de gestionat un lot larg și dezechilibrat, cu mulți internaționali veterani, tineri promovați de la academie și jucători aduși pe bani mulți de la care se așteptau rezultate rapide.

Problemele au devenit evidente când Antonio Rudiger a devenit a cincea opțiune pentru postul de fundaș central, nu a prins nici măcar lotul pentru o serie de meciuri, iar Lampard s-a arătat deschis ideii de a-l vinde. S-a auzit că Rudiger ar fi avut mai multe altercații cu Cesar Azpilicueta, iar căpitanul a trebuit să intervină pentru a atenua și alte conflicte în cantonamentul din Cobham.

Se pare că unii dintre tinerii jucători care progresaseră admirabil sub comanda lui Lampard s-ar fi plâns de rele tratamente din partea unor coechipieri cu mai multă vechime la echipă, iar în presă au răzbătut nemulțumiri ale unor veterani care îl acuzau pe antrenor de favoritism la adresa tinerilor.

În cazul lui Rudiger lucrurile s-au reglat. Folosit în Champions League (unde Chelsea a avut o grupă ușoară), germanul și-a făcut ușor-ușor simțită prezența, iar pe fondul rezultatelor chestionabile ale echipei a reapărut și în campionat, fiind titular chiar în două meciuri consecutive în ianuarie, cu Fulham și Leicester.

Un caz mai complicat a fost Marcos Alonso, lăsat complet pe dinafară după meciul de la West Bromwich Albion. Titular pe postul de fundaș lateral, spaniolul fusese schimbat la pauză la scorul de 0-3 după o primă repriză haotică, însă în loc să ia loc în tribună a preferat să meargă în autocar, lucru văzut de Lampard drept un grav act de indisciplină (încălcase chiar și normele stricte ale protocolului Covid) și de lipsă de respect la adresa colegilor. Alonso nu a mai jucat niciun minut sub comanda lui Lampard dar, așa cum se întâmplă deseori în fotbal, avea să reziste mai mult decât antrenorul.

Sosirea lui Thomas Tuchel se dorește a fi o rezolvare rapidă pentru o altă problemă arzătoare, compatrioții Timo Werner și Kai Havertz care întârzie să dea rezultate. Situația lui Werner a fost catalogată drept o combinație de lipsă de încredere și pregătire fizică deficitară, în timp ce în cazul lui Havertz nu se așteaptă cea mai bună versiune a sa înainte de sezonul următor. Sunt însă și unii care susțin că evoluțiile lui Werner și Havertz se datorează unei lipse de încredere a unei anumite părți a lotului în abilitățile antrenorului, un alt motiv care ar fi grăbit debarcarea sa.

Statisticile sunt și ele luate în serios de Abramovich și de cercul său restrâns de consilieri, iar faptul că Lampard are cel mai slab raport puncte câștigate / meciuri jucate dintre toți managerii din era oligarhului nu se poate să nu fi lucrat împotriva sa. Nici faptul că, până la jumătatea sezonului, West Ham era singura echipă din jumătatea de sus a clasamentului pe care Chelsea o învinsese.

Au fost mai multe momente în care s-a așteptat despărțirea. Însuși Lampard se aștepta să se întâmple după înfrângerea cu Leicester și nu făcuse un secret din asta, dar odată trecut și acel moment a părut surprinzător că a fost dat afară după un meci câștigat. Victoria cu Luton Town din FA Cup nu a fost privită ca un moment de respiro, ci mai degrabă ca o nouă confirmare a problemelor de la echipă, transpuse într-o prestație modestă contra unui adversar de o calitate inferioară. Lampard a fost dat afară după acest meci fiindcă, pe scurt, hotărârea lui Abramovich era deja luată.