De ce nu i se dă lui Karim Benzema creditul pe care îl merită?

 
David Petre
30 iulie 2020

Presa sportivă din Spania a preluat termenii elogioși în care Rory Smith i-a adus un tribut lui Karim Benzema într-un editorial din New York Times.



Karim Benzema, Real Madrid
Karim Benzema, Real Madrid

Rory Smith îi aduce un elogiu lui Karim Benzema într-un editorial în New York Times a cărui traducere integrală este redată în ceea ce urmează.

Karim Benzema a trebuit să își aștepte rândul.

La începutul lunii iunie 2009, 55.000 de oameni au umplut Santiago Bernabeu să urmărească prezentarea lui Kaka și începuturile a ceea ce președintele Florentino Perez promisese că va fi a doua eră galactică. Aducerea lui Kaka era o mare lovitură de imagine, fiind, după anumite calcule, cel mai scump jucător din istorie.

Acest titlu nu a durat decât câteva zile. O săptămână mai târziu, venirea lui Cristiano Ronaldo a adus 75.000 de fani – sau poate mai mult – pe Bernabeu. Un podium a fost instalat, flancat de cele nouă Cupe ale Campionilor câștigate până atunci. Fiecare scaun era ocupat când Ronaldo a ieșit pe teren, în ciuda căldurii de cuptor a Madridului în miez de vară.

Iar apoi, pe 9 iulie, a venit rândul lui Benzema. Era un transfer de altă magnitudine. Strălucise la Lyon, clubul din orașul său de baștină, dar la 40 milioane era mult mai ieftin și la 21 de ani mai tânăr decât Kaka și Ronaldo. Cei doi erau la galactici, dar Benzema trebuia să își câștige acest renume.

O prezentare a fost făcută și în cazul lui – la urma urmei Perez nu este genul de om care să le răpească oamenilor șansa de a-l gratula – dar, probabil, entuziasmul se consumase deja. Un tânăr talentat de 21 de ani nu avea să îi mai scoată pe oameni din casă, iar Benzema a fost primit de “doar” 20.000 de fani.

Din acel moment, aceasta a fost soarta lui Benzema: mezinul galacticilor, aflat mereu În umbra lui Kaka și Ronaldo, iar mai târziu, pe măsură ce Perez a continuat să colecționeze trofee, în umbra lui Gareth Bale, a lui James Rodriguez, iar de vara trecută a lui Eden Hazard.

Și totuși, Benzema le-a supraviețuit tuturor. Kaka a plecat în 2013, după 4 ani chinuiți de accidentări. Ronaldo s-a descurcat mult mai bine, iar la plecarea în 2018 era cel mai bun marcator din istoria clubului și talismanul care a mai adus în vitrina clubului patru trofee UEFA Champions League în cinci ani. Bale și Rodriguez sunt încă acolo, deși probabil nu pentru mult timp dacă lui Zidane îi va fi făcută voia. Hazard este și el, dar la capătul unui sezon pe care el însuși l-a caracterizat drept cel mai prost din întreaga carieră, în primul rând din cauza accidentărilor. Benzema, însă, supraviețuiește și prosperă, fiind, după cum a spus-o chiar el, “piesa care face totul să meargă”.

Ar fi un deserviciu față de coechipieri să spui că recentul titlu în La Liga, de altfel doar al doilea din 2012, i se datorează lui exclusiv. A fost, fără îndoială, un efort colectiv la care au participat 37 de jucători – chiar și Bale când nu s-a putut altfel – iar 21 dintre ei au înscris goluri în drumul spre titlu. Iar armă letală a Madridului, în mod inedit, nu a fost atacul stelar, ci defensiva impenetrabilă. Echipa lui Zidane a primit doar 25 de goluri, chiar mai puține decât concitadina Atletico, un nou record în istoria clubului. Titlul a fost câștigat, mai mult decât orice, cu sudoarea lui Thibaut Courtois, Sergio Ramos, Raphael Varane și Casemiro.

Dar a fost totodată anul revanșei lui Benzema. El a fost vioara întâi a atacului și singurul challenger la titlul de golgheter pentru Lionel Messi. Fostul său antrenor Jose Mourinho spusese despre el că nu este un killer și că nu are ca finalizator acea scânteie care să îl propulseze în topurile celor mai buni jucători din lume. Și-a demonstrat însă valoarea în acest an, fiind nu doar atacantul cu sânge rece în fața porții, dar și mintea limpede din linia ofensivă, precum în cazul superbei pase cu călcâiul care a dus la golul din meciul cu Espanyol, decisiv pentru soarta titlului.

Este totuși nedrept că Benzema avea nevoie de revanșă. La urma urmei a rezistat peste o decadă și mai mult decât alte staruri la Real Madrid, un club unde răbdarea este subțire iar ciurul este endemic. În cea mai mare parte a timpului a pus nevoile altora mai presus decât ale lui însuși, adaptându-și continuu locul și rolul în celebra linie de atac BBC, în care Bale era racheta, iar Ronaldo marcatorul.

A câștigat trei titluri în Spania și patru trofee Champions League și este al cincilea în topul all-time al marcatorilor lui Real Madrid, nu puțin lucru dacă ținem cont de numele de pe listă. A marcat 248 de goluri în 512 meciuri, o rată de un gol la două meciuri cu care orice marcator din lume s-ar mândri.

Cu alte cuvinte, Benzema nu ar trebui să aibă nimic de demonstrat și totuși, când s-a vorbit despre cel mai bun număr 9 din lume, întotdeauna s-a găsit “cineva mai bun”, fie că s-a numit Radamel Falcao sau Zlatan Ibrahimovic, Robert Lewandowski sau Kylian Mbappé.

Este greu de înțeles motivul real, deoarece criticile sunt în mare parte eronate. Benzema a fost catalogat drept atacantul care nu înscrie destul – lucru moștenit tot de la Mourinho, care a bătut o aluzie cândva spunând că “dacă nu poți vâna cu câinele, vânezi și cu pisica” – fără însă a-i fi subliniate meritele în altă parte, acelea de a crea spații pentru coechipieri sau de a asigura coeziunea echipei.

Benzema a fost de obicei judecat nu pentru jucătorul care este, ci pentru jucătorul care nu este. Alți nouari moderni, în frunte cu Roberto Firmino, sunt lăudați (pe drept) pentru această capacitate și li se iartă (tot corect) rata inferioară de goluri marcate. Benzema le face pe amândouă, doar că în cazul lui acesta pare a fi un defect.

Poate că explicația este simplă și anume că nici un alt jucător nu a fost afectat atât de direct de creșterea exponențială a așteptărilor în epoca dominată de Messi și Ronaldo. Orice ar fi făcut Benzema, întotdeauna Ronaldo ar fi fost mai bun, iar alăturarea continuă nu putea decât să îl dezavantajeze.

Sau poate este mai complicat de atât, fiindcă până la urmă statura lui Messi nu i-a prejudiciat nici pe David Villa, nici pe Neymar. Poate că acuzația de șantaj – încă nedecisă în justiție – i-a pătat definitiv cariera sau cel puțin l-a privat de prezența la Campionatul Mondial 2018, care ar fi putut fi bomboana de pe tort în frumoasa sa carieră.

Sau poate, în fotbal, prima impresie este cea care contează, iar Benzema a rămas prizonierul circumstanțelor în care a ajuns la Madrid: surplusul menit nu să strălucească, ci să care pianul.

Indiferent de motiv, Benzema merită mai mult, din simplul motiv că a fost mezinul galacticilor și totuși ultimul rămas în picioare.