Argentina – Australia 2-1. La meciul său cu numărul 1000, liderul Messi își duce naționala în sferturile Mondialului

Argentina – Australia va rămâne în istorie pentru un singur lucru: a fost meciul cu numărul 1000 pentru Messi. Dincolo de asta, un duel dezechilibrat care a produs puțin spectacol, fiindcă Australia nu are valoarea necesară să se ia la trântă cu un nume mare al fotbalului și a făcut singurul lucru pe care îl putea face (și pe care, de altfel, îl făcuse și în meciurile din grupă): s-a închis cât a putut de bine și a sperat la o minune. Minunea s-a produs din nou, de această dată sub forma unui autogol al lui Enzo Fernandez, iar în acel moment a făcut și Australia o fază demnă de o optime de finală mondială, o cursă fantastică a lui Behich care a amintit de Messi din urmă cu ceva ani. Dacă faza s-ar fi încheiat cu gol am fi avut o altfel de discuție, însă așa nu rămâne decât o bornă fără istorie pentru Argentina pe drumul spre finală.

Probabil că pentru jucătorii albicelești a părut altfel. După fluierul de final a fost o mare sărbătoare, ca și cum ar fi răpus un nume mare al fotbalului. E drept că Australia tocmai avusese o ocazie care în mod incredibil ar fi putut trimite meciul în prelungiri, dar ceea ce am citit pe chipurile lui Messi & co. nu a fost ușurare ci fericire, semn că pentru ei, mai ales după pățania cu Arabia Saudită, orice meci a devenit o luptă iar orice succes o epopee.

În realitate fotbalul din prima repriză a fost atât de sărac, încât o minge trimisă de australieni în blocaj la o lovitură de colț a devenit un moment notabil. De fapt cornerele în sine ale echipei de la Antipozi au fost lucruri demne de semnalat, la fel ca și creșterea valorii posesiei lor de la 15 până spre 40%, pentru că în rest era mare sărăcie de evenimente. Doar un șut al Argentinei din afara careului, dus hăt, departe, în înaltul tribunei.

Și atunci a apărut Messi. Singurul om al albiceleștilor care nu a vrut să lase nimic la voia întâmplării, care nu a așteptat ajutor divin, care știe că nu va mai exista o altă șansă. Singurul om dispus să atingă fiecare minge și să caute un dribling sau o pasă. Liderul. A apărut când toți se ascundeau și a marcat în minutul 35 golul care a dus scorul în zona firescului.

La 1-0 se cam risipiseră emoțiile privind perechea Olandei în sferturi, iar dacă mai era vreo umbră de îndoială a ținut să o elimine portarul australian care a pierdut mingea în propriul careu de șase și i-a oferit lui Julian Alvarez golul doi. Pentru Argentina ar fi trebuit să fie suficient.

Iar aici intervine fragilitatea mentală a acestei echipe, pe care o crezuserăm pe deplin vindecată odată cu câștigarea Copei America în 2021 după o bătălie scăldată în sânge cu Brazilia. Un șut al lui Craig Goodwin l-a lovit pe Enzo Fernandez și l-a învins pe Emiliano Martinez, iar autogolul a reaprins dubiile în sufletele argentinienilor. Australia nu ar fi avut forța să atace în valuri iar rezultatul trebuia menținut măcar prin posesia sigură din meciurile cu Mexic și cu Polonia dacă nu prin goluri, însă Argentina a “reușit” să creeze un scenariu în care să sufere într-un final ce ar fi trebuit să fie liniștit.

O cursă nebună a lui Behich prin întreaga apărare argentiniană culminând un un dribling care l-a pus în fund pe Ottamendi nu a putut fi stopată decât de plonjonul la sacrificiu a fundașului Lisandro Martinez, iar în finalul minutelor suplimentare portarul Emiliano Martinez a ieșit și el inspirat să blocheze șutul lui Kuol care ar fi putut trimite meciul în prelungiri după un alt moment de slăbiciune al defensive. Nu s-ar fi ajuns aici dacă al treilea Martinez din lot, Lautaro, ar fi profitat de pasa minunată a lui Messi care l-a lăsat singur cu portarul, dar chiar și cu mai mult chin decât ar fi fost necesar Argentina și-a croit drum spre sferturile de finală unde va da piept cu Argentina, echipa pe care a învins-o și în 2014 în cel mai bun parcurs la Cupa Mondială din cariera lui Messi.