Interviu Xavi (partea a II-a): “La Barcelona suntem învățați să gândim”

 
David Petre
23 martie 2018

În partea a doua a interviului acordat publicației So Foot, Xavi Hernandez vorbește despre inexactitatea statisticilor în fotbal, despre mentalul jucătorilor ca o condiției esențială a reușitei la Barcelona, despre jucători precum Eric Abidal, Samuel Umtiti, Ousmane Dembele și Godin.



Xavi Hernandez, FC Barcelona
Xavi Hernandez, FC Barcelona

Articolul următor este partea a doua a interviului acordat de Xavi Hernandez lui Javier Prieto Santos pentru publicația franceză So Foot. Prima parte a interviului poate fi citită AICI, iar articolul original poate fi găsit AICI.

Astăzi fotbalul este plin de statistici.
Mă fac să râd toate aceste GPS-uri care ni se fixează pe corp. Când se uită la date, statisticienii spun “din 100 de pase 80 au fost precise”. Da? De unde știu ei dacă o pasă a fost bună? Știți cum le calculează? Pentru ei o pasă este considerată bună dacă cel care o primește controlează mingea. Asta este o pasă bună pentru GPS. Da, jucătorul poate controla mingea, dar ce te faci dacă are patru jucători în spate? Aceea este o pasă proastă, fiindcă pasa bună ar fi fost în altă zonă a terenului, unde aveai un coechipier liber, însă GPS-ul nu ține cont de acest aspect. Dacă tot ce faci este să scapi de minge și îți pui astfel un coechipier în dificultate, atunci nu văd sensul statisticilor. Eu nu am doar responsabilitatea de a nu pierde mingea, dar și de a face totul pentru ca cel căruia i-o pasez să nu o piardă. Diferența între echipele de nivel înalt și cele mediocre este calitatea rețelei de pase, iar statisticile omit acest aspect. Cifrele goale te fac să crezi că Modric a făcut un meci slab cu PSG. Pardon? Da, a pierdut unele mingi, dar a câștigat spațiu, și-a eliberat coechipierii și astfel a creat daune adversarului. Contribuția sa a fost incontestabilă. Dacă nu vrei să îți asumi responsabilitatea pierderii mingii, atunci fă ce fac Modric sau Iniesta: ține mingea, câștigă spațiu și uită-te unde este jucătorul liber. Întotdeauna este cineva liber, întotdeauna. Știi de ce? Pentru că întotdeauna există posibilitatea să dai mingea portarului. Când meciul începe suntem unsprezece contra unsprezece, dar atunci când ai mingea adversarul are doar zece oameni la recuperare, pe când tu construiești cu unsprezece. Întotdeauna există un om liber, iar cei care pretind altfel mint. În ultima vreme oamenii sunt fermecați de jocul lui City. “Doamne, ce bine joacă!”. Dar secretul jocului lor este faptul că Guardiola lucrează zi de zi pentru a căuta cele mai bune soluții pentru ca jucătorii săi să aibă avantaj pe teren.

Sunt și antrenori care caută să își pună în valoare jucătorii jucând defensiv…
Da, aceștia sunt cei mai mulți. Fie că joci ofensiv sau defensiv, fiecare caută omul liber, dar pentru motive diferite. Guardiola încearcă să ajungă cât mai aproape de poarta adversă, alții caută modalități de a împiedica adversarul să se apropie de poartă. Simeone face asta foarte bine, de exemplu.

Ești considerat liderul fotbalului ofensiv. Poți lăuda o prestație defensivă la fel de mult ca pe una ofensivă?
Apărarea poate fi o artă la fel ca și atacul și eu respect asta. Îngrijorarea mea este că defensiva și factorul fizic au luat locul fotbalului ofensiv, al tehnicii și talentului. În acest ritm vom ajunge să ne plictisim urmărind fotbalul.

Dar ești conștient că există și oameni care se plictisesc privind fotbalul Barcelonei?
Incredibil. Cine joacă plictisitor, Barcelona sau echipa contra căreia joacă ea? Uneori aud afirmații de genul “Barcelona nu este suficient de periculoasă”, dar cum poate fi atunci când are în față un adversar care parchează autobuzul în poartă? Echipa care se apără continuu nu joacă fotbal, ci refuză jocul. Nu este plictisitor când vezi echipe preocupate doar de tragerile de timp și de a trimite mingea în tribune? În fața unor echipe ultra devensive mi s-a întâmplat nu o dată să mă întreb “cum să găsesc spațiu? nu există”, dar adevărul este că există întotdeauna spațiu. Mi-am petrecut cariera căutând spații, întotdeauna mi-am întors capul în toate direcțiile până am ajuns să fiu poreclit “fata din Exorcistul”. Eu nu-mi întorc capul la 360 de grade ca ea, dar au fost meciuri în care mi l-am rotit de peste 500 de ori.

Conform unui cercetător norvegian, tu produci 0,8 informații pe secundă. De ce așa mult?
Creierul meu lucrază ca un procesor: stochează date și informații. Mișcarea capului mă ajută să fac asta, dar nu acesta este aspectul cel mai important, ci capacitatea de a stăpâni spațiul și timpul. Mă uit spre un coechipier, văd că este marcat, întorc capul și caut altă soluție. În spatele meu un adversar gândește “o să-i iau mingea fiindcă se întoarce cu spatele spre mine și nu mă vede”, dar eu l-am văzut deja. La fel cum am văzut și coechipierul care s-a eliberat din marcaj și îi pasez mingea. De ce este Messi incomparabil? Fiindcă are totul. El nu dă pase la întâmplare, nu scapă de minge în mod pueril. Nu, Messi atrage adversarul și apoi pasează jucătorului liber.

Nu orice echipă are șansa să îl aibă pe Messi…
Nici nu ajunge oricine să joace la Barcelona. Barcelona are un joc diferit de alte echipe fiindcă aici suntem învățați să gândim. Când am ajuns la echipa națională, cei care veneau de la alte echipe jucau diferit. Vedeau fotbalul în mod diferit. La fel se întâmpla și cu cei care se transferau la Barcelona. Când l-am văzut prima oară pe Abidal m-am îngrozit…

Era dezastru?
Nu, nici chiar așa, dar nu era de nivelul Barcelonei. Dar a început să reflecteze asupra jocului, să observe, să pună întrebări, să găsească răspunsuri. Abilitatea sa de a se adapta rapid i-a permis să devină cel mai bun fundaș din lume, cel puțin în ochii mei. Era incredibil. Abidal este cel mai bun exemplu pentru ideea că puțină stimulare, reflecție și răbdare pot schimba în bine jocul unui fotbalist.

Și de ce nu este stimulată mai mult creativitatea dacă este atât de simplu?
Pentru că avem tendința să credem că este imposibil. Dacă voi deveni antrenor (și asta îmi doresc), îmi doresc ca echipa mea să aibă mingea. Ca jucător m-am simțit calm pe teren atunci când am avut mingea, iar ca antrenor voi continua să simt la fel. Ce spunea Cruyff? “Există o singură minge”. Și avea dreptate. Dacă mingea este la mine nici măcare nu trebuie să mă apăr, ceilalți sunt cei care trebuie să alerge ca să recupereze. Dacă pierd mingea, trebuie să o recuperez rapid. Vreau să am 99% posesia mingii, 100% dacă se poate. Mingea este cea care îi stimulează pe jucători. În fotbal sunt două tipuri de antrenori: cei care se tem să aibă mingea fiindcă nu știu ce să facă cu ea și cei care se tem să nu o aibă fiindcă fără ea nu știu ce să facă. Sunt două moduri de gândire care necesită inteligență. Dar, în ceea ce mă privește, vă rog să-mi dați mingea.

Este chiar atât de greu pentru tine să nu ai mingea?
Fără minge nu mă pot bucura de un meci. Trebuie să joci alături de Iniesta ca să simți plăcerea. Trebuie să schimbi pase cu Messi ca să înțelegi. Leo și Iniesta intrau în joc, era și Busquets acolo, schimbam cu el șase-șapte pase la rând. Nici măcar nu trebuia să atacăm, pasam pentru simpla plăcere.

Messi și Iniesta continuă să schimbe pase repetate când sunt la o distanță de doar doi metri unul de altul. În afară de plăcere pentru ce fac asta?
Ca să atragă adversarul. Chiar și dacă avem 2-0 tot vrem să facem asta.

Deci, într-un fel, vrei să-ți umilești adversarul…
Nicidecum. Dacă facem acest joc de pase este pentru că avem spațiul de a-l face. Dacă avem spațiu este pentru că adversarul este retras. Jucătorul de fotbal este atras instinctiv de minge, indiferent dacă este într-o echipă care preferă posesia sau nu. Și asta se întâmplă cu atât mai mult atunci când echipa sa este condusă. Ca să întorci rezultatul trebuie în primul rând să ai mingea, iar noi nu putem să le-o dăm. Și atunci ce se întâmplă? Vezi doi oameni de-ai noștri schimbând pase într-o zonă laterală a terenului. În schimb, dacă noi suntem cei conduși, Messi încearcă să creeze spații, atrage jucători spre el și apoi pasează spre jucătorul liber.

Deci este ceva mecanic…
Repetarea aceluiași lucru este benefică doar după ce înțelegi lucrul respectiv. Eu mi-am petrecut cariera primind mingea cu fața la propria poartă, întorcându-mă și uitându-mă unde sunt adversarii. Atunci creierul meu dictează: “aici sunt trei, acolo sunt doi, atunci trebuie să pasez în partea cealaltă”. Uneori privesc un meci la tv și îmi spun “echipa asta atacă prost” atunci când văd că duce mingea exact în zonele aglomerate ale terenului. Evident că nu poți ataca bine atunci când ești depășit numeric. Când jucam alături de Dani Alves și Messi eram uneori trei contra unu și era ok, trei contra doi era ok, trei contra trei era ok, dar acela era maximul. De îndată ce ești depășit numeric trebuie să schimbi jocul în altă parte, acolo unde este spațiu și timp.

Atunci când privești un meci la televizor poți sesiza toate aceste aspecte ale spațiului și timpului în ciuda unghiurilor diferite de filmare?
Când privesc un meci, o fac adânc. Dacă un prieten mă întreabă de vorbă gândesc “Ssst, încerc să înțeleg. A vedea un meci este ca și a vedea un film, dacă îmi distragi atenția nu voi înțelege nimic din dialogul între jucători. Vorbește cu mine când jocul este întrerupt”. Eu nu vorbesc în timpul meciurilor, sunt absorbit de ceea ce văd. Gândirea este tot ce am eu în fotbal. Messi poate să dribleze patru jucători. Eu nu.

Poate nu ai fost învățat să o faci.
Asta e ceva ce nu poate fi predat. Dacă ești ca mine, nici prea rapid și nici tocmai înzestrat tehnic, trebuie să compensezi prin alte calități. Prin control orientat da, pot elimina un adversar, dar altfel nu. M-ați văzut pe mine să fentez? Niciodată.

De ce?
Nu mă simt confortabil să fac asta, nu e ceva care să mă reprezinte, nu sunt bun la asta. Mă simt confortabil să creez superioritate numerică. Dă-mi mingea și nu o voi pierde, fiindcă gândesc, privesc. M-am antrenat toată viața pentru asta și este bine întipărit în conexiunile mele neuronale.

Probabil ești bun la Tetris…
Am fost as la jocul ăsta. N-am jucat altceva pe Game Boy. Este un joc în care nu faci nimic altceva decât să anticipezi și să potrivești piesele în diferite direcții. Este un puzzle care îți trezește abilitățile cognitive. Este un joc despre spațiu și timp, la fel ca fotbalul. Fiecare om care a jucat Tetris înțelege la ce mă refer. Construiești un bloc întreg lăsând spațiu exact pentru piesa care se potrivește acolo cel mai bine. Asta însemnă să gândești anticipativ.

Vezi acele piese și pe terenul de fotbal sau este diferit?
Este diferit, la fotbal trebuie să calculezi liniile de pasă, distanțele. Încerc să corectez și aceste aspecte. “De ce a venit coechipierul la doi metri me mine? Du-te la 30 de metri”. Sunt cel mai fericit om atunci când pe teren este multă mișcare fiindcă atunci sporesc opțiunile de a pasa. Primesc informația iar creierul îmi transmite “acum este momentul să pasezi”. Se întâmplă atunci când toți factorii spațio-temporari sunt la locul lor.

Emery spunea că vrea ca jucătorii să fie mai deștepți decât el. Cum gestionezi un grup de jucători care vede altfel jocul?
Încerc să le împărtășesc ideea mea despre fotbal și să stimulez talentul. Evident că nu voi ignora aspectul fizic, care este important, dar nici nu voi accepta ca fundașii mei să își petreacă timpul doar apărându-se. Nu, vreau să joace, să urce în atac. Întrebați-l pe Mascherano dacă nu a trebuit să reînvețe fotbalul la Barcelona. A trebuit să se adapteze și a fost inteligent, la fel ca Abidal și Umtiti. Umtiti este cel mai bun fundaș central, nu? De ce? Pentru că nu stă doar să se apere. Joacă, gândește, urcă, construiește, anticipează. La Lyon era mulțumit doar să recupereze mingea și să o paseze mijlocașului, care apoi făcea toată treaba. La Barcelona trebuie să participi mai mult, să facilitezi munca mijlocașului.

Ce spui despre Dembele?
Va mai avea nevoie de ceva timp. Barcelona este ca examenul final pentru un fotbalist. Pentru Dembele este masterul în fotbal fiindcă la Barcelona trebuie să știi de trei ori mai multe lucruri decât în altă parte. Barcelona joacă doar pe 30 de metri. Dembele este foarte talentat și rapid, dar aici nu va găsi bulevardele pe care le avea la Dortmund sau Rennes. Acolo avea mai mult spațiu și mai mult timp decât aici.

Ce trebuie să facă?
Trebuie să învețe să gândească mai rapid, în câteva miimi de secundă. Prin asta se va vedea dacă are mentalitatea necesară. Trebuie să înțeleagă că este la Barcelona și că trebuie să ai un mental de fier. Au fost jucători fără un talent deosebit care au petrecut 15 ani la Barcelona pentru că au avut caracter, dar au fost și jucători foarte talentați care nu au reușit aici pentru că nu au putut face față presiunii. Când îi vedeai la antrenament gândeai că vor rupe norii, că vor deveni legende, dar de îndată ce intrau pe teren li se înmuiau picioarele și fugeau de minge. Te uitai la ei și te întrebai “ce naiba s-a întâmplat?”

Este vorba de faimoasa “frică de scenă” despre care vorbea Valdano?
Da. Forța mentală este cea care stabilizează performanța. Când arde, jucători ca Marcelo, Modric sau Sergio Ramos nu se ascund. Dimpotrivă, atunci este momentul când ies cel mai bine în evidență. Ce a făcut Lucas Vazquez în meciul cu PSG? A intrat pe teren cu o mentalitate de învingător. O rachetă.

Ai jucat la Barcelona, care are o filozofie aparte, dar ai jucat și alături de mulți jucători străini. Crezi că există mai multe tipuri de inteligență?
Nu are nimic de-a face cu naționalitatea, ci cu caracterul jucătorului. Evident că un brazilian nu are aceeași viziune asupra jocului ca un neamț. Când îi vezi jucând pe Marcelo, Alves sau Neymar ai impresia că joacă pe stradă, fără presiune.

Fundașul uruguayan Godin a spus că responsabilitatea este atât de mare încât nu s-a distrat niciodată pe gazon. Poți înțele aceste vorbe ale lui?
Când ai simțul responsabilității suferi mai mult, am trăit acest lucru la începutul carierei mele. Vrei să faci totul bine, să câștigi respectul oamenilor, să ai succes și evident că nu iei jocul în glumă. Dar trebuie să fie și distracție la un moment. E imposibil să nu te distrezi pe teren.

Crezi că Godin degajează atâtea baloane ca să evite presiunea sau este ceva ce îi place?
Godin este un fundaș extraordinar. Nu cred că o face pentru că îi place, dar eu nu joc pe acel post ca să pot răspunde cu certitudine. Totuși nu văd unde ar fi plăcerea de a face asta. O poți face în minutul 93 al unui meci în care trebuie să conservi rezultatul, dar de ce să o faci în minutul 60 sau 70? Încă este destul timp să cauți o soluție. Degajarea mingii este o înfrângere intelectuală, chiar nu poți face nimic altceva? Când ai mingea și o cedezi atât de ușor nu faci decât să oferi o nouă posesie adversarului. Nu face asta! Mai bine găsește spațiu, pasează-i portarului, driblează, obține tu o aruncare de la margine șutând în primul adversar. Fă ceva, orice, dar nu ceda mingea voluntar. Simțul meu al responsabilității mă împiedică să fac asta.

Ce simți atunci când iei o decizie greșită?
Simt că inima îmi sare din piept.

Articolul următor este partea a doua a interviului acordat de Xavi Hernandez lui Javier Prieto Santos pentru publicația franceză So Foot. Prima parte a interviului poate fi citită AICI, iar articolul original poate fi găsit AICI.