Germania în istoria Campionatului European de Fotbal

Singura încercare eşuată de calificare la un Campionat European a avut loc la chiar prima prezenţă în preliminarii: Germania de Vest evolua alături de Iugoslavia şi Albania în tentativa de a ajunge la turneul final din Italia, dar înfrângerea suferită la Belgrad avea să ducă la clasarea pe locul al doilea în grupă, după Iugoslavia.

De la Campionatul European 1972 şi până în prezent Germania nu a mai lipsit niciodată de la un turneu final, iar primul trofeu a fost câştigat chiar la ediţia din Belgia. Polonia, Turcia şi Albania au fost adversarele reprezentativei pregătite de Helmut Schön, care s-a impus în grupă cu două victorii şi două rezultate de egalitate, apoi a eliminat Anglia în sferturile de finală, cu scorul general de 3-1, înregistrat încă din manşa tur (disputată pe stadionul Wembley din Londra), când Uli Hoeness, Günter Netzer şi Gerd Müller îşi treceau numele pe lista marcatorilor. Franz Beckenbauer a fost căpitanul echipei la Campionatul European din 1972, însă protagonistul absolut avea să fie Gerd Müller, golgheter al competiţiei prin cele patru reuşite, dintre care două în meciul din semifinale cu Belgia (2-1) şi alte două în partida decisivă cu Uniunea Sovietică disputată pe stadionul Heysel din Bruxelles, finală câştigată de nemţi într-o manieră impunătoare, scor final 3-0 (mijlocaşul Herbert Wimmer a fost autorul celui de-al treilea gol) şi Germania îşi trecea astfel în palmares primul trofeu continental.

Selecţionata lui Helmut Schön se prezenta la startul Campionatului European 1976 în calitate de campioană mondială, iar Germania de Vest avea să fie foarte aproape de un nou titlu european. Calificarea la turneul final din Iugoslavia a fost obţinută dintr-o grupă cu Bulgaria, Grecia şi Malta (trei victorii şi trei rezultate de egalitate) şi după o dublă manşă cu Spania din runda de play-off: primul meci contra naţionalei iberice, care a avut loc pe stadionul Vicente Calderón din Madrid, s-a încheiat la egalitate (1-1), mijlocaşul Erich Beer egalând pentru oaspeţi după ce spaniolii reuşiseră să deschidă scorul prin Santillana. Partida decisivă s-a disputat pe Olympiastadion din Munchen, unde Germania de Vest s-a impus autoritar (2-0), goluri Uli Hoeness, respectiv Klaus Toppmöller şi s-a calificat astfel la Campionatul European din Iugoslavia cu scorul general de 3-1. Reprezentativa gazdă a fost adversarul din faza semifinalelor, iar la capătul primelor 45 de minute Germania se afla în dezavantaj de două goluri pe tabelă. Reuşitele lui Heinz Flohe şi Dieter Müller restabileau egalitatea în timpul regulamentar, pentru ca acelaşi Dieter Müller să mai înscrie de două ori în minutele 115, respectiv 119 şi să aducă astfel o nouă prezenţă în finală pentru selecţionata lui Helmut Schön. Confruntarea cu Cehoslovacia a fost la fel de spectaculoasă şi a scos în evidenţă spiritul de luptă al nemţilor, capabili încă o dată sa revină în joc după ce au fost conduşi cu două goluri. Reuşita lui Bernd Hölzenbein din minutul 89 trimitea meciul în prelungiri, iar soarta trofeului avea să se decidă în urma loviturilor de departajare, unde ratarea lui Uli Hoeness a făcut ca Iugoslavia să sărbătorească pe teren propriu. Avea să fie de altfel prima dată când Germania pierdea după o serie de penalty-uri la un turneu final de campionat mondial sau european.

Primul turneu final sub comanda noului selecţioner, Jupp Derwall, avea să fie unul de succes pentru Germania de vest, care la Campionatul European 1980 era condusă de Karl-Heinz Rummenigge şi Klaus Allofs. Debutul în campania de calificare a consemnat un surprinzător rezultat de egalitate cu Malta (0-0), care însă nu a pus în pericol prezenţa la turneul final din Italia, deoarece nemţii s-au impus ulterior în patru dintre următoarele cinci meciuri din cadrul grupei 7. Cehoslovacia, Olanda şi Grecia au fost apoi adversarii din prima fază a Campionatului European 1980, într-o grupă în care Germania de Vest s-a impus în primele două meciuri (1-0 cu Cehoslovacia, gol marcat de Rummenigge, respectiv 3-2 cu Olanda prin trpla reuşită de Allofs) şi a încheiat la egalitate cu Grecia (0-0), ceea ce a fost de ajuns pentru a obţine prezenţa în finala de pe stadionul Olimpico din Roma, arbitrată de românul Nicolae Rainea. Adversarul a fost Belgia pregătită de Guy Thys, iar atacantul Horst Hrubesch s-a dovedit eroul neaşteptat al nemţilor: jucătorul care a fost selecţionat în ultimul moment la turneul final din Italia a marcat primele sale goluri la nivel internaţional chiar în confruntarea cea mai importantă. Reuşita decisivă a venit în minutul 88 şi a stabilit scorul final, 2-1. Germania de Vest devenea astfel prima naţională cu două titluri europene în palmares, în timp ce Klaus Allofs încheia ca golgheter al competiţiei. Evoluţiile impresionante ale nemţilor au făcut ca şase jucători să fie incluşi în cea mai bună echipă a turneului final: Karlheinz Forster, Hans-Peter Briegel, Bernd Schuster, Hansi Müller, Karl-Heinz Rummenigge şi Horst Hrubesch.

Performanţa excelentă stabilită la Campionatul European anterior i-a oferit lui Jupp Derwall posibilitatea de a conduce Germania de Vest şi la turneul final din 1984, găzduit de Franţa, însă de această dată lucrurile nu au mai decurs conform aşteptărilor. Dificultăţile au fost evidente încă din faza preliminariilor, unde Irlanda de Nord s-a impus în ambele meciuri directe cu selecţionata germană şi doar jocul rezultatelor a făcut ca reprezentativa campioana europeană în exerciţiu să încheie pe prima poziţie şi să obţină astfel calificarea la Euro 1984. Însă în ciuda prezenţei pe teren a unor jucători de nivelul lui Lothar Matthäus, Karl-Heinz Rummenigge, Rudi Völler sau Klaus Allofs, Germania de Vest nu a reuşit în mod surprinzător să avanseze dintr-o grupă cu Portugalia (0-0), România (2-1) şi Spania, care s-a impus cu 1-0 printr-un gol marcat în ultimul minut de joc şi a eliminat astfel 'Die Mannschaft' de la Euro 1984.

Franz Beckenbauer a preluat la scurt timp funcţia de selecţioner al Germaniei de Vest, iar Campionatul European 1988 disputat pe teren propriu se anunţa ca ocazia ideală pentru o nouă performanţă importantă. Calificată automat la turneul final datorită statulului de ţară gazdă, reprezentativa pregătită de Franz Beckenbauer se baza pe o nouă generaţie din care ieşeau în evidenţă Andreas Brehme sau tânărul Jürgen Klinsmann, iar parcursul din faza grupelor nu avea să fie deloc facil, cu adversari de nivel ridicat precum Italia, Spania şi Danemarca. Decisiv în privinţa calificării a fost succesul din ultimul meci al grupei, contra Spaniei, când dubla lui Rudi Völler a eliminat naţionala iberica. Însă speranţele nemţilor de a se impune în faţa propriilor suporteri s-au spulberat în semifinale, unde Olanda lui Marco van Basten şi Ruud Gullit se revanşa după finala pierdută la Campionatul Mondial din 1974 şi câştiga cu scorul de 2-1. Inutilă reuşita din penalty a lui Lothar Matthäus, care pentru moment aducea ţara gazdă în avantaj şi crea iluzii în rândul celor peste 55.000 de suporteri de pe Volksparkstadion din Hamburg.

În februarie 1990, la mai mult de două luni de la căderea Zidului Berlinului, tragerea la sorţi pentru preliminariile Campionatului European 1992 a stabilit ca Germania de Vest şi Germania de Est să evolueze în aceeşi grupă de calificare, însă după reunificare o singură echipă a Germaniei a continuat preliminariile. Partida pe care Germania de Est o disputase deja cu Belgia a fost catalogată ca un amical, în timp ce prima partidă a naţionalei reunificate şi care acum se putea baza inclusiv pe jucători precum Matthias Sammer sau Ulf Kirsten, a avut loc cu Elveţia, pe 19 decembrie. După o lupstă strânsă cu Ţara Galilor, echipa pregătită de Berti Vogts a încheiat pe primul loc grupa de calificare la turneul final din Suedia, unde a înfruntat Olanda, Scoţia şi o selecţionată a 12 dintre 15 foste ţări membre ale Uniunii Sovietice. Deşi a pierdut meciul direct cu principala rivală din grupă, Olanda, 'Die Mannschaft' a continuat parcursul de pe locul secund şi a evoluat contra Suediei în semifinale. La capătul unei confruntări foarte spectaculoase nemţii s-au impus cu scorul de 3-2, graţie golului marcat de Thomas Hässler din lovitură liberă şi a dublei lui Karlheinz Riedle. Finala cu o surprinzătoare naţională a Danemarcei se anunţa a fi doar o simplă formalitate pentru puternica reprezentativă a Germaniei şi totuşi Campionatul European a consemnat una dintre cele mai surprinzătoare câştigătoare din istorie, danezii impunându-se cu 2-0 după o prestaţie magistrală a portarului Peter Schmeichel.

Germania s-a revanşat patru ani mai târziu, când jocul solid, omogenitatea grupului şi calitatea individuală a unor jucători precum Matthias Sammer, Andreas Möller, Jürgen Klinsmann, Lothar Matthäus sau Ulf Kirsten au făcut diferenţa şi au adus cel de-al treilea titlu european, ultimul de până în prezent. Cehia, Italia şi Rusia au fost adversarii din cadrul grupei C a turneului final disputat în Anglia, iar selecţionata germană s-a dovedit extrem de pragmatică, reuşind să se claseze pe prima poziţie cu şapte puncte, fără gol primit şi doar cinci marcate. În ultima partidă din grupă, oamenii lui Berti Vogts încheiau la egalitate, scor 0-0 cu Italia lui Pierluigi Casiraghi şi Gianfranco Zola deşi evoluau în inferioritate numerică mai mult de 30 de minute, în urma eliminării lui Thomas Strunz. Croaţia lui Davor Suker a reprezentat un obstacol dificil în sferturile de finală, depăşit în cele din urmă după golul marcat de Matthias Sammer cu o jumătate de oră înainte de final (2-1). Reeditarea duelurilor tradiţionale cu Anglia a avut loc în semifinale, stadionul Wembley din Londra fiind gazda unei partide în care Anglia îşi punea multe speranţe după golul rapid marcat de Alan Shearer, însă care la fel precum în multe alte situaţii se încheia printr-o eliminare la capătul loviturilor de departajare. Finala, disputată pe 30 iunie 1996, avea să ofere un meci echilibrat şi extrem de emoţionant în compania unei naţionale a Cehiei care se baza pe generaţia lui Patrik Berger (autor al golului de 1-0), Karel Poborský, Vladimír Šmicer şi pe un tânăr Pavel Nedved. Eroul meciului pentru Germania avea să fie Oliver Bierhoff: intrat pe teren în minutul 69, atacantul german egala situaţia pe tabelă patru minute mai târziu şi trimitea partida în prelungiri, unde tot el marca golul de aur (minutul 95), ajutat de o eroare a portarului Petr Kouba, care a scăpat nepermis de uşor balonul dincolo de linia porţii. Germania îşi trecea astfel în palmares un nou trofeu la Campionatul European, în timp ce Matthias Sammer primea Balonul de Aur în 1996, datorită mai ales evoluţiilor de la turneul final din Anglia.

Scurta experienţă a lui Erich Ribbeck pe banca tehnică a Germaniei s-a soldat cu un parcurs dezamăgitor la Campionatul European 2000. O naţională îmbătrânită a Germaniei începea preliminariile printr-un eşec în Turcia (1-0), dar în cele din urmă avea să încheie pe prima poziţie a grupei de calificare şi să fie astfel prezentă la turneul final din Olanda şi Belgia. Portugalia, România şi Anglia au fost adversarii nemţilor la Euro 2000, iar jucătorii lui Erich Ribbeck reuşeau să obţină un singur punct, după remiza cu naţionala lui Emerich Jenei (1-1). Eşecurile cu Anglia (1-0) şi mai ales Portugalia (3-0, într-un moment în care lusitanii erau deja calificaţi în fazele eliminatorii) au trimis Germania acasă şi au dus la demiterea lui Erich Ribbeck. Avea să fie ultimul turneu final pentru jucători precum Lothar Matthäus, Ulf Kirsten, Mehmet Scholl, Paulo Rink sau Markus Babbel, naţionala germană aflându-se într-un schimb important de generaţii.

Rudi Völler a condus Germania la Campionatul European 2004, însă nu a putut valorifica evoluţiile şi rezultatele bune de la Campionatul Mondial disputat cu doi ani în urmă, când 'Die Mannschaft' ajunsese până în ultimul act al competiţiei. Preliminariile nu puteau pune probleme, într-o grupă facilă cu Scoţia, Islanda, Lituania şi Insulele Feroe, însă turneul final din Portugalia a adus o nouă eliminare prematură şi neaşteptată pentru Germania. Primele două meciuri din grupă se încheiau prin două rezultate de egalitate (1-1 cu Olanda şi un surprinzător 0-0 cu Letonia), dar chiar şi în aceste condiţii oamenii lui Rudi Völler ar fi putut continua în sfeturi printr-un succes contra Cehiei. Însă la fel precum la Campionatul European anterior, Germania a fost învinsă de o naţională deja calificată, selecţionata pregătită de Karel Brückner reuşind să întoarcă scorul şi să se impună în final cu 2-1. Eliminarea de la turneul final din Portugalia a dus la despărţirea inevitabilă de Rudi Völler şi Germania ajungea astfel la al treilea selecţioner în şase ani, după ce în precedenţii 75 de ani doar şase selecţioneri au luat loc pe banca tehnică a nemţilor.

Campionatul European 2008 a readus Germania în prim planul fotbalului continental, sub comanda selecţionerului Joachim Löw. Grupa de la turneul final din Austria şi Elveţia a fost una accesibilă, cu Polonia, Austria şi Croaţia, astfel că, în ciuda unei înfrângeri în meciul cu reprezentativa Croaţiei (2-1), nemţii au obţinut calificarea în fazele eliminatorii fără mari emoţii. Portugalia lui Cristiano Ronaldo şi Deco a fost adversara din sferturile de finală, iar jucătorii lui Joachim Löw s-au impus la capătul unui meci spectaculos (3-2), în care golurile marcate de Bastian Schweinsteiger şi Miroslav Klose în prima jumătate de oră păreau să asigure o calificare facilă, însă pe final portughezii au revenit şi au pus în dificultate defensiva germană. Duelul din semifinale cu Turcia a fost de asemenea extrem de spectaculos, cu multe răsturnări de situaţie: după ce s-a aflat în dezavantaj pe tablă, Germania a preluat conducerea prin reuşitele aceloraşi Bastian Schweinsteiger şi Miroslav Klose. Turcia nu a cedat şi cu patru minute înainte de final Semih Şentürk a restabilit egalitatea, însă meciul nu avea să mai ajungă în reprizele de prelungire, deoarece Philipp Lahm înscria în minutul 90 golul calificării. În finală Germania a înfruntat Spania, naţionala aflată în plină ascensiune şi care era consdierată principala favorită la câştigarea trofeului. Un gol marcat de Fernando Torres a decis soarta finalei şi a negat Germaniei cel de-al patrulea titlu european.

Campania de calificare la Campionatul European 2012 a reprezentat un parcurs perfect pentru Germania, care s-a impus în toate cele 10 meciuri. Grupa de la turneul final din Polonia şi Ucraina nu era deloc una facilă, cu Olanda, Portugalia şi Danemarca, însă nemţii şi-au continuat seria rezultatelor pozitive şi au câştigat grupa cu maximum de puncte. Sfertul de finală cu Grecia a adus multe goluri (4-2) şi o calificare în faza semifinalelor, la capătul unui meci în care Lahm, Khedira, Klose şi Reus marcau în poarta lui Sifakis. Italia a fost adversarul selecţionatei germane în penultimul act al competiţiei, iar oamenii lui Joachim Löw porneau cu prima şansă în duelul cu 'Squadra Azzurra', însă dubla lui Mario Balotelli avea să încheie drumul Germaniei la Euro 2012. Pe final Mesut Özil marca din penalty, dar reuşita sa venea prea târziu pentru ca tripla campioană europeană să mai poată schimba ceva în privinţa calificării.

Câștigarea Mondialului 2014 din Brazilia a reprezentat finalul unui ciclu pentru naționala Germaniei, concretizat prin retragerea unor jucători iconici precum Philipp Lahm, Per Mertesacker sau Miroslav Klose. Joachim Löw a rămas selecționer, însă Germania a avut un start lent în preliminariile EURO 2016, înregistrând o înfrângere în Polonia și un egal acasă cu Irlanda în primele trei meciuri. Și-a revenit pe parcurs și a câștigat grupa preliminară, chiar dacă a înregistrat o nouă înfrângere în penultimul meci al grupei, în Irlanda. Față de parcursul sinuos din campania de calificare, participarea la turneul final din Franța poate fi considerată o surpriză. Germania și-a câștigat grupa cu șapte puncte (singura sincopă a fost o remiză cu Polonia în al doilea meci) și a trecut la scor de neprezentare de Slovacia în optimi pentru a-și asigura locul în sferturi unde o aștepta Italia, în fața căreia nu înregistrase niciodată un succes la un turneu final. Duelul de le Bordeaux nu a dezamăgit. Golurile lui Ozil și Bonucci au trimis meciul la penalty-uri, unde câte trei jucători din fiecare tabără au ratat în prima serie de cinci, Schweinsteiger ratând ocazia de a închide meciul după ratarea lui Bonucci. A fost nevoie de încă patru serii pentru a se decide învingătoarea, până când Hector a concretizat ratarea lui Matteo Darmian și a oferit Germaniei o revanșă pentru eliminările suferite în fața Squadrei Azzurra în 1970, 1982, 2006 și 2012. Drumul Germaniei s-a oprit însă în semifinale în fața țării gazdă, într-un meci jucat pe Stade Velodrome din Marseille și decis de dubla lui Antoine Griezmann.

Germania a avut o participare dezamăgitoare la Mondialul din Rusia unde a terminat pe ultimul loc o grupă cu Suedia, Mexic și Coreea de Sud și nu a ridicat capul nici în ediția inaugurală a Ligii Națiunilor, unde doar schimbarea formatului competiției a scăpat-o de retrogradare din primul eșalon după ce nu a reușit nicio victorie în grupa cu Franța și Olanda. Era evident finalul unei ere și nu a surprins pe nimeni anunțul făcut de federație în martie 2021 că Joachim Löw va părăsi banca tehnică după EURO 2020, competiție amânată cu un an din cauza pandemiei de Covid-19. Germania nu a avut probleme în preliminarii în fața unor adversari inferiori valoric, însă la turneul final a avut parte de o grupă teribilă cu Franța, Portugalia și Ungaria, pe care totuși a încheiat-o cu bine grație avantajului terenului propriu (la Munchen) în toate cele trei meciuri, reușind să termine pe locul 2, cu patru puncte obținute în ultimele două meciuri, după ce pierduse din nou cu Franța în prima etapă. A avut însă ghinionul să dea încă din optimi peste Anglia pe Wembley, iar golurile lui Raheem Sterling și Harry Kane din ultimul sfert de oră i-au culminat încă din prima fază eliminatorie parcursul la EURO 2020, după trei ediții consecutive în care atinsese cel puțin semifinalele.